Uneori mă simt uitat,
În noaptea grea și fără har,
Când sufletul e obosit și frământat,
Și tot ce simt e doar amar.

Dar știu că Tu, Doamne, mă vezi,
Chiar când ochii mei nu Te pot zări,
Căci glasul Tău în inimă crește,
Și-mi înalță pasul greu prin suferință.

Când lumea pare rece și pustie,
Și lacrimile-mi cad fără hotar,
Tu vii ca o rază blândă, vie,
Și-mi arăți că nimic nu e pierdar.

Și-n rugăciune mă plec adânc,
Simt cum pacea mă cuprinde ușor,
Chiar dacă drumul e lung și plin de gând,
Tu ești lumina mea greu prin suferință.

Când vântul bate tare și rece,
Și umbrele se-ntind peste tot,
Tu ești focul sfânt, lumina dulce,
Care-mi alină sufletul zbuciumat, greu prin suferință.

Frunza care cade lin din ram,
Îmi șoptește că totul are rost,
Chiar și-n tăcere, chiar și-n harul Tău calm,
Fiecare clipă mă apropie de Tine, greu prin suferință.

Așadar, chiar și-n noapte, chiar și-n plâns,
Chiar și când mă simt uitat de oameni și vânt,
Speranța renaște, iubirea Ta mă poartă,
Și sufletul meu spre cer se ridică greu prin suferință.

Chiar dacă drumul pare fără hotar,
Și greutățile mă apasă iar,
Tu ești mângâierea, izvorul și altar,
Și sufletul meu renaște greu prin suferință.

În fața Ta, Doamne, nu mai e niciun păcat,
Nici frică, nici tăcere, nici drum zbuciumat,
Căci iubirea Ta mă ține neclintit, neînfrânt,
Și lumina Ta mă poartă greu prin suferință.

Și știu, Doamne, că Tu ești mereu aproape,
Căci mâna Ta mă ridică din durere,
Chiar și când drumul pare lung și greu,
Tu ești alinarea, lumina și puterea mea sinceră.

În brațele Tale găsesc odihnă deplină,
Nici frică, nici singurătate nu mai există,
Căci Tu mă călăuzești prin orice furtună,
Și sufletul meu se înalță, plin de credință și lumină.

Amin