Loviţi în noi cât vreţi, cu pumni şi răutate,
Cu suliţe-n cuvânt, cu duşmănie-n dinţi...
Noi ne-adunăm tăcuți, cu feţe-nlăcrimate,
Iar Domnul, printre noi, cu mâini însângerate,
Ne-aduce mângăieri și pace-n suferinţi.

Suntem în legământ, uniţi într-o iubire
Cu Cel ce-a pătimit pe cruce la Calvar.
Loviți în noi cât vreți! Prin orice pătimire
Rămânem lângă El, un cuget și-o simţire,
Mai strânşi de crucea Lui, mai rezemaţi în har.

Isus ne-a mântuit cu sângele iubirii,
Suntem aleşii Lui, da, “preaiubiţi şi sfinți!”
Loviţi în noi cât vreţi! Hristosul nemuririi,
Își pune peste noi mantaua izbăvirii,
Ne poartă-n carul Său de sfinte biruinţi!

Când aruncaţi în noi cu ghioaga cea mai mare,
Când haina ne-o stropiţi murdară cu noroi,
Când ne goniți cu dor mârşav de răzbunare,
Și când loviți în noi cu ură și turbare,
Și-atunci noi ne rugăm, cu milă pentru voi!

Și nu veţi ști nicicând ce valuri dureroase,
Erau în pumnii strânși cu care ne-aţi lovit!
Ce săbii aţi înfipt cu palme nemiloase,
Cu ochii răscoliți de fulgere tăioase,
Când eram fraţi cu voi, și nu ne-ați mai iubit!

Am strâns tăcuţi în noi, în umbra de-ntristare,
În cupa cu amar și-n stropii de pelin,
Atâta dor de voi, și dor de împăcare,
Și dor de înnoiri, și dor de-mbrățișare,
Că nici nu mai simţim când ne loviți în plin.

Şi nu e jar mai crunt, durere mai tăioasă,
Fiori mai mari de chin, și mai sfâşietori,
Ca-n rănile adânci, primite chiar acasă,
Ca și-n sărutul fals, în clipa nemiloasă,
Trântiţi sub lovituri de fraţi răzbunători.

Loviți în noi cât vreți, dar nu uitaţi vreodată,
Că nu loviți în noi, ci-n Cel ce ne-a salvat,
Nu ne răniți pe noi, ci Fața preacurată
A Sfântului Hristos ce-a stat pe lemn odată,
Și-acum e-al Slavei Domn, și-al nostru Împărat!