În haina albă de zăpadă
Îmbracă Dumnezeu natura
Ca să-mi arate cu ce slavă
Vrea să-mi îmbrace El făptura.

Mă ia din multele păcate,
Din ură și din putrezire
Şi-apoi, ca neaua peste sate,
Mă-acopere cu-a Sa iubire.

Își pune peste-a mea fiinţă
Încetişor şi cu răbdare,
O haină sfântă de credinţă,
De aşteptări, ca o ninsoare.

Am fost mociră prin ponoare,
Cu patimă și viclenie,
Un câlț murdar, fără valoare,
O zdreanţă ruptă cu mânie...

Dar a venit înaripată
Zăpada albă, ca beteala,
Și harul a-ngropat de-odată
și făr'delegea și greșeala.

Nu se mai vede prin ponoare,
Nimic din cine-am fost odată...
Ci numai haina sclipitoare,
Iubirea Lui nemăsurată!