Ni se strâng la malul apei, lângă pomul sfânt al vieții
Preaiubiţii duși la Domnul, sus în Ţara frumuseţii;
Se îndreaptă toţi în zare către Țărmul de cleştar,
Cum se-adună porumbeii într-un stol la porumbar.

De la spini şi pălămidă, ca-ntr-un vis, într-o clipeală,
Sunt purtaţi pe-alei de glorii, de lumină şi beteală;
Din prigoane și batjocuri, ei, pribegii călători,
Se adună-n strălucire ca oștenii-nvingători.

Suferinţele din vremea de acum nu se compară
Cu ce slavă pregătește Domnul, când o să apară.
Ce vom fi la înviere, încă nu s-a arătat,
Dar când vom vedea pe Domnul, cât va fi de minunat!

Cine poate să zărească, cine poate oare spune,
Fericirea din tărâmul unde soarele n-apune?
Unde nu mai e durere, lângă tronul lui Isus,
Unde-i numai fericire, desfătări şi har nespus!

Au lăsat aici suspinul, crucea grea şi tot amarul,
Ca acolo bucuria să le umple-n veci paharul.
Au lăsat aici necazul şi oftatul dureros,
Ca să fie împreună, fericiți lângă Hristos...

— Cine sunt aceștia oare? — Sunt Biserica aleasă!
— Cum de au atâta slavă? — Sunt a Domnului Mireasă!
... Și mulţimea adunată sus în cerul preaînalt,
Ne salută și ne cheamă de pe malul celălalt...