Grâu, pâine, mamă, pământ
Alexandrina Tulics- album Destine

Soarele-și trimite câte o rază
să se odihnească pe umărul meu drept
când îmi zărește câte o lacrimă
ce nu a vrut să se odihnească
pe corolele mirositoare.
Se cuibărește în așa fel încât să-mi vadă fața,
nu c-ar vrea să piardă vreo grimasă sau un gând,
când zâmbesc, mi se urcă pe ureche,
parcă ar fi un cercel lucrat frumos,
dornic să-mi caute gândurile
ce-ar putea să mă facă bucuroasă.
Pentru o clipită am privit soarele în față
dar imaginea a început să se risipească
în fețe mai mici, formând imagini umane...
până când, am zărit fața mamei...
era bucuroasă să aibă toți copiii-i lângă ea,
așezați la masa rotundă,
acoperită cu fața de masă
cu pătrățele albe, albastru și roșu,
unde ne mai șopteam scurte secrete,
la telefonul fără fir... .
Mama ținea în brațe o pâine mare,
cu crusta groasă, rumenă;
mulțumea înainte să o taie;
ținând-o în brațe, ca pe soarele transformat în pâine,
ce se lasă tăiat în felii,
pentru fiecare dintre cei cinci copii ai ei.
Mâinile ni se întindeau după felia groasă ce mirosea a grâu,
ca cel de la pământul bunicului.
Până când terminam marea felie de pâine unsă,
dădeam o raită prin bogăția grâului
care ne îmbrățișa ca pe niște îngeri veniți să-l vadă...