Nu mă satur să privesc
florile câte-nfloresc.
Nu mă satur până mor
să mă mir de taina lor.

Nu mă satur să mângâi
floarea dragostei dintâi,
lăcrimioarele sclipind,
nuferii pe-oglinzi de-argint.

Nu mă satur când răsar
îngeri albi, cu-aripi de har,
nevăzuţi și ne-nţeleși,
peste ramuri de cireși.

Nu mă satur între crini,
între cupe de lumini
răsărite prin Cuvânt
dintr-un bulgăr de pământ.

Nu mă satur să privesc
florile câte-nfloresc,
să privesc şi să sărut
Mâna care le-a făcut,

Mâna ce le-a presărat
peste-o lume de păcat,
peste-o lume de noroi,
pentru tine, pentru noi.