Am deschis un port la malul mării mele
La malul sufletului meu
Dar nu știu cum s-a întâmplat...
Pare că era acolo din totdeauna
Cum oare că nu l-am observat?
Acolo vin bărcile cele mai vechi și mai sofisticate
Cele pierdute în larg... cele abandonate
Cu visele mele cele mari...
Cu copilăria mea trecută prea devreme
Vin pline cu valizele mele cele grele...
Încuiate cu lacăte uscate, blocate
Ce-mi poartă înghesuite hainele mele vechi
Amintirile mele fără perechi
Toate visările...
Dar și rătăcirile mele și uitările...
lanțuri ruginite și sfori împletite
Catargele rupte risipite pe punte...
Și câte alte lucruri din trecut
Caietele mele... consemnările mele despre tot ce a durut
Temerile mele despre viitor
Toate vorbele și faptele acelea ce dor



Vin vapoarele... vin... cad ancorele greu...
Și îmi apasă în suflet
Le-aș trimite în larg... le-aș trimite departe...
Să se scufunde toate
Să simt și eu puțină libertate
Vin cu dorințele omului vechi
Vin cu poverile vieții de om mare...
Aș pune o barieră acolo în larg
Să se rupă toate în mii de bucăți
Aș zidi un zid până la cer
Ca zidul unei cetăți
Cu ferestele sus... sus în noi
Pe unde, Doamne, numai Tu să cobori
Să-mi dirijezi vapoarele
Să-mi repari cârmele
Să le ridici ancorele
Să-mi înghită marea amintirile rele
Să plece cu ele
Să se ridice catargul cel alb de biruitor
Să fie înălțat paharul izbăvirilor...