O iarnă grea trecut-a
Peste al nostru umblet
Când primăvara, iată,
Sosește într-un suflet.

Se plimbă prin grădină
Și cheamă flori o mie
Le-mbie ca să vină
Să-mbrace-n haină vie
Pământul, dar și pomii,
S-aducă bucurie
Și rod bogat la vară,
Miresme ce îmbie...

Când toate-s așezate
Ca după rânduială
Începe vântul aprig
Din nord să dea târcoale.
Spre seară grădinarul
Nu știe cum se poate,
Îsi vede-n cioburi visul
Belșugului de roade
Că a-nflorit caisul,
Ba chiar și-un pui de păr!
Ce face-acuma?
- Doamne,
Ce se va face el? -

Deodată hotărârea
Luă în rugăciune.
- O, iată încercarea
Așteaptă o minune!
Te rog, dar, Doamne sfinte
Ajut-a mea grădină
Să nu înghețe zdravăn
În noaptea ce-o să vină.
Caisu-i nins de floare
Și nu pot să-l ajut
Că a crescut prea mare.
Atât te rog, atât.
Ajută-l să nu piardă
Podoaba cea de preț!
Cu micul păr, o, Doamne,
Să știi că mă descurc!
Îi pun pe rămurele
'Nainte de amurg
Învelitori să-i țină
De cald. Să nu înghețe
În noaptea ce-o să vină.
Te rog, ajută, Doamne
Și îți promit că dau
Dulceață de caise,
Dar și compot de pere
La unii care n-au.

Și se făcu minunea.
Cum omul nostru-I cere,
Îi dete Domnul roadă,
Caise! Nu și pere!

O inimă predată
Numai pe jumătate.
Ascult ce îmi convine,
Când vreau, Tu stai deoparte!
Ajută-mă, o, Doamne,
Dar numai cum vreau eu.
Și lasă-mă să fac
Ce vreau în dreptul meu.
Căci Tu, Îndurătorul
Părinte-al meu din slavă
Mă ierți când eu piciorul
Mai scap pe calea largă.

Așa gândesc mulți oameni,
De-aceea nu e roadă.
De-aceea floarea albă
Se scutură-n zăpadă.
De-aceea pe crenguțe
Cresc frunze și atât!
De-aceea nu ne ducem
Cu gândul la mai mult.
Când lumea-n jur se pierde,
Și greu de-atras e parcă
Afară din pieirea
Ce știm că o așteaptă,
E pentru că privirea
Ne-am luat-o de la Domnul.
E pentru c-alergarea
Pe calea-ngustă doare
Căci multe ne încearcă
În lupta pe cărare.
Și a pășit piciorul
Discret pe calea largă.

Amin.