Privesc în gând, spre Dealul Căpățânii,
Și văd trei cruci, sus pe deal...
La mijloc era El, Regele Iubirii,
Țintuit pe lemn, între doi tâlhari...

El – bunătatea și sfințenia divină,
Avea soarta celor mai păcătoși! ...
N-a greșit nimic în astă viață,
Dar condamnat la moartea cea mai grea, a fost!

S-a născut în grajd, chiar într-o iesle...
El, Luceafărul strălucitor! ...
Cea mai mare Comoară a vieții pământene,
N-a fost cunoscut, de orice muritor!

De multe ori, aparențele-nșală,
Căci ochii nu pot să perceapă tot,
Doar duhul... și inima – de-i trează,
Și cugetul – de ești străjer pe post!

Ascunse sunt multe taine,
De mintea celor păcătoși...
Doar „pruncilor” le sunt dezvăluite,
Care-L iubesc pe El, și-s credincioși!

Isus, țintuit pe cruce... în rând cu doi tâlhari! ...
Atât a-nțeles mulțimea! Și unii, L-au și plâns, cu amar!
Alții, s-au bucurat! ... Dar totuși, pe gânduri au fost puși,
Văzând semnele divine, au simțit... țepuș!

S-a-ntunecat și soarele, s-a cutremurat pământul,
Când Regele Iubirii, la moarte a fost dat...
Au început să simtă, că nu s-a sfârșit totul,
Dar n-au știut că este, un Început minunat!

N-au știut atunci, că s-a deschis o Cale,
O Cale către Raiul minunat,
Că-n istoria omenirii, a răsărit un Soare,
Care pe mulți i-a vindecat, i-a luminat!

N-au știut că cerul, va fi mai luminos,
Și Lumina, va pătrunde în omul păcătos!
N-au știut atunci, deși li se vestise,
Că Isus, prin moartea Sa, o Cale ne croise!

N-au știut atunci, că Lumina Sa e viața...
Și în multe inimi, ea va topi gheața!
N-au știut atunci, că Isus e Învierea,
Și puntea ce unește, cerul cu-omenirea!

Dar, tu știi, prietene! ... Tu știi c-a înviat...
Și cu moartea Sa pe cruce, pe moarte a călcat!
Și tu știi, prieten drag, că altă cale nu-i,
Apleacă-te la cruce, predă-ți azi viața, Lui!