IOAN BOTEZĂTORUL
(Matei 3.1-12)

Într-o vreme-ndepărtată,
A trăit un om odată.
Haină aspră, el, purta,
Încins c-un brâu de curea
Și, cu miere și lăcuste
se hrănea.

”Pocăiți-vă de fapte,
Căci acum, este aproape
A cerului împărăție”
Propovăduia-n pustie.
Și-avea Ioan Botezătorul,
vocea vie.

Auzind un glas ce strigă,
Ce-n urechi stă să se-nfigă,
Din Ierusalim, o gloată
(Dar și din Iudeea toată)
A ieșit cu mic cu mare,
îndată.

Mulți din ei, se pocăiau,
Păcate-și mărturiseau;
În al râului Iordan
Erau botezați de Ioan,
Însă, mulți din ei aveau
gând viclean.

I-a văzut pe Farisei
Și pe-ai lor frați, Saduchei,
Cum la el cu toți veneau
Și botezul lui, primeau
Și, le-a zis cu voce aspră,
mai pe șleau:

”Ai năpârcilor pui sunteți!
Cine va-nvățat să credeți
Că de mânia viitoare
Veți scăpa prin fugă mare?
Roade vrednice să faceți, dar,
sub soare.

Să nu credeți că puteți
În voi înșivă să ziceți
”Avem pe Avraam ca tată”
Căci, vă spun că, dintr-o piatră,
Domnul, lui Avraam ridică
fii îndată.

Iată că securea-nfiptă,
Chiar la rădăcină stă
Și-orice pom, va fi tăiat
(Care roadă rea a dat)
Și în foc va fi, atunci,
aruncat.

Despre mine, cu umilință,
Vă botez spre pocăință
Cu apă, dar, Cel ce vine,
Mai puternic decât mine,
Cu Duh Sfânt și foc botează.
Mult mai bine!

El are în mâini lopata
Și va-ncepe judecata;
Aria-i curată-ajunge,
Grâul în grânar va strânge
Și, va arde pleava-n focul care
nu se stinge”.