Un bob de grâu
ajuns la strâmtorare
şedea tăcut pe-un bulgăr de pământ
bătut de vânt,
încins de soare,
suspinând.

Ţinut în frâu
de-al vremii receptacol
părea că nu mai are niciun ţel;
dar plin de zel
lupta săracul
singurel.

Ca un pârâu
cu albia flămândă
pământul l-a ascuns în el, fălos
rupându-i, jos,
viaţa plăpândă,
duşmănos.

În strânsu-i brâu
de nemiloasă tină
umilul bob fiinţa şi-a jertfit;
a adormit
de nelumină,
obosit.

Dar nu târziu,
miracol şi splendoare -
sămânţa moartă, tainic încolţind,
psalmodiind
dădu vlăstare
înviind!

Un bob de grâu...
priveşte-l şi învaţă
că-n spic înalt, în snop bogat, în lan,
în orice an
murind se-nalţă
diafan.

Un bob de grâu
tezaur în ţărână...
Dar eşti aici de Dumnezeu sădit!
Tu fii smerit
şi-ntre neghină
fericit.

Un bob de grâu
să înmulţeşti grânarul;
Tu să te-asemeni cu Emanuel!
Slujind cu zel
vei prinde harul:
Sus cu El.