Viaţa
Autor: Costache Ioanid  |  Album: Taine  |  Tematica: Diverse
Câtă vreme nu s-a-nchis Cartea Mântuirii,
cât Isus mai poartă-n răni sângele Iubirii,
cât mai poate pâlpâi jarul sub cenuşă,
stai şi-ascultă. Domnul tău bate-acum la uşă.

Dacă azi e-n preajma ta, e că vrea să-ţi spună
gândul cel mai minunat, vestea cea mai bună.
Nu-L lăsa să plece trist. Poate niciodată
mâna Lui la uşa ta n-are să mai bată...

*

Iată mortea lui Adam.
Izgonit din slavă,
inima-i tânjise-n el, tristă şi bolnavă.
Şi, trăind pe-acest pământ anii de căinţă
nouăsute şi treizeci, au luat fiinţă
de la el popoare-ntregi ce-au umplut pământul
de păcat şi de blestem.
Presimţind mormântul,
şi-a chemat Adam pe-ai săi, capi de ginţi şi naţii,
ce-ncheiau pân´ la Iared nouă generaţii.
Iată-i priveghind acum lângă chipu-i veşted,
pe când candela-n amurg pâlpâie la creştet.
-Paradis, şopteşte-Adam, har al frumuseţii,
văi de flori ce cântă psalmi...Pomul sfânt al Vieţii
Domnul mi le-a dat spunând: Ale tale-s toate.
Fii stăpân şi domnitor în eternitate!

Numai pomul cel oprit să nu-ţi fie partea!
Să nu ştii ce-i bun sau rău, căci vei şti ce-i moartea.
Dar la şoapta Celui Rău cu-ndulciri de harpe,
am uitat de Dumnezeu, amăgit de şarpe.
Domnul m-a gonit din Rai, mi-a luat cununa.
Paradis... cum te-am pierdut pentru totdeauna!...
Tac bătrânii. Dar Iared, tânărul, îi spuse:
-Cum, pentr-un păcat, atât, să te stingi străbune?
-Da. Atât. Pentr-un păcat... a răspuns străbunul,
nu vezi ce-a rodit de atunci un păcat, doar unul?
Şi pe buze moare-ncet şoaptă după şoaptă
-Iată... îngeri din Adânc... colo jos... m-aşteaptă...
Capul se apleacă-n piept. Mâna i se destrânge.
Plâng bătrânii sub stejar. Turma mică plânge.
Pe când negrii îngeri duc în adâncul humii
Sufletul întâi creat, patriarhul lumii.

*

Trist Adânc! Şeol tăcut, de sub umbra mării,
Continent necunoscut, ţară ai uitării,
fund al negrului abis unde-n orice clipă
mii de năzuinţi îşi frâng frageda aripă,
setea noastră de păcat ţi-a umplut cetatea,
neascularea tuturor, fala, nedreptatea
urâciuni ce vor primi Iadul ca răsplată!
Doamne, nu se va găsi pân-atunci o plată
ce-ar putea răscumpăra oamenii luminii?

Zi de-april. Un aspru vânt leagănă smochinii.
Sus pe deal, cu chip ciudat, supt de priveghere,
iată-L ţintuit pe lemn, Omul de durere,
Om deprins cu suferinţi... Vai, întoarce-ţi faţa!
Nu-L privi, că te-nfiori! I se stinge viaţa.
Numai sânge. Numai răni. Ce păcate grele
L-au adus între tâlhari? Ce blestem să spele?
Împrejur cei înţelepţi Îl lovesc cu gluma:
-S-a-ncrezut în Dumnezeu... Să coboare-acuma!
Unul din tâlhari, rânjind, s-a întors să-I spuie:
-Dacă eşti Mesia Tu, smulge-ne din cuie!
Celălalt se-ncruntă trist: Nu te prinde teama?
Pentru câte-am făptuit drept e să dăm seama.
Dar acesta, fără vină, toate le îndură.
Şi-ntorcând către Isus ochii lui de zgură:
-Doamne, când vei fi-mpărat, să-Ţi aduci aminte.
De-oi fi ţărână în grădini, de-oi fi colb fierbinte,
să mă chemi să-Ţi văd şi eu zilele senine...
Şi-a răspuns Isus: -Vei fi... azi... în Rai cu Mine!

Numai tu, sărman tâlhar, vezi lumina sfântă?
tu, opaiţul ce s-a stins, trestia cea frântă?
Cum? N-o văd cei pricepuţi? Doctorii? Soborul?
Preoţi, nu vedeţi în El Răscumpărătorul?
Când Avram a scos cuţitul fiul spre-a-şi străpunge,
Domnul l-a oprit: „Destul! Nu-l lovi! Ajunge!“
Azi, când Domnul pentru noi Fiul Îşi jertfeşte,
nu se-nalţă nici un glas dintre noi: „Opreşte!“?
Vai! Acel ce ne-a creat să ne poarte vina?
Orbi, voi nu strigaţi: „Destul! El ne-a dat lumina!“
Voi, leproşi, aţi şi uitat trupul plin de sânge?

Dacă voi nu veţi striga, pietrele vor plânge,
paturile-n care, trişti, au zăcut ologii,
colbu-n care care-L aşteptau orbii sinagogii,
cârjele rămase-n drum, peştii din pustie,
giulgiurile ce-au rămas goale în sicrie!
Cum? Să moară chiar Isus? El, Cel fără pată.
Dar a mai iubit ca El cineva vreodată?
Pe-al cui piept şi-au mai plecat tâmpla ucenicii?
Cui I-au pus veşminte-n drum, despoind finicii?
Cui Maria I-a jertfit lacrimi la picioare?
Înfioară-te, pământ! Stinge-ţi raza, soare!

-Eli, Eli, pentru ce Ţi-ai întors privirea?
Sunt un vierme, nu un om. M-a ajuns pieirea.
Tauri negri din Basan M-au străpuns... Mă doare...
Mi-au făcut izvoare-n mâini, râuri în picioare.
Îşi împart veşmântul Meu, aruncându-şi sorţii.
Eli, Eli, M-ai adus în ţărâna morţii...

... Ce ciudat!... în plină zi s-a-nnoptat în ţară...
Stâncile scrâşnesc în munţi. Templu se-nfioară.
Oamenii se bat în piept, căutând o rază.
Ce-aveţi voi, bătrâne culmi, ce fiori de groază?
Iată... solii morţii vin... din Adânc grămadă...
să-L coboare pe Isus, cea mai scumpă pradă.
Vin ca lupii când furiş dau târcoale stânii.
Se apropie, urcând dealul Căpăţânii.
Sunt la cruce...
Dar un glas a brăzdat văzduhul:
„Tată, Îmi încredinţez mâinii Tale Duhul!“

Cinste jertfei lui Isus! El S-a dat ca plată!
Prin credinţă-n El, acum, Viaţa-i câştigată!
Mii de îngeri spre Isus îşi apleacă zborul:
„Aleluia! A învins Mielul, Salvatorul!“

Şi deodată, în Adânc, sub noianul mării,
unde dorm de mii de ani umbrele uitării,
zori de zi dezvăluie valea cea grozavă:
Vine Soarele Isus îmbrăcat în slavă!
Şiruri negre zac în giulgi. Dar ca un tezaur,
cei iubiţi au fost păstraţi în sicriu de aur.
Şi acum clipesc... tresar... unul câte unul...
-Vai... ce somn!... şopteşte-Adam. Şi-a sărit străbunul
cu un strigăt: „Domnul meu!“ alergând spre Dânsul!
-Îngerul! tresare-Avraam, podidindu-l plânsul!
-Domnul Dumnezeu din rug? sare Moise-n grabă.
-Căpetenia oştirii? Iosua se-ntreabă...
-EU SUNT! Veşnicul Cuvânt, Pomul Sfânt al Vieţii,
Unsul cel făgăduit, Astrul dimineţii,
Mielul cel înjunghiat, marea despărţită,
mana care v-a hrănit, stânca cea lovită,
Şilo, la al cărui tron e chemat tot omul,
proorocul ce-l vesti Deuteronomul.
Căci atât de mult iubi Tatăl lumea-ntreagă,
că a dat ca preţ al ei pe Odrasla-I dragă!

Şi-au pornit curând spre cer. Larg vuieşte zarea.
„Moartea prin Adam veni, prin Isus, IERTAREA!“

Şi de-atunci de când Isus a murit pe cruce
şi-a-nviat a treia zi, sufletul se duce,
nu în jos, ci sus în Cer, în divina taină!
Lasă trupul pe pământ! lasă-l ca pe-o haină!
Ne va fi redat curând! Sus ne e grânarul!
Sus în Cer, în Paradis, a fost dus tâlharul!
Sus în cer văzu Ştefan tronul de porfiră!
Petru sus în Cer privi când îl răstigniră!
Şi, sfârşind pe-acest pământ lupta lui cea bună,
Pavel sus în Cer primi slavă şi cunună!

*

Fraţii mei, să sune-n larg bolta cea albastră
de cântări şi chiot plin! Viaţa e a noastră!
Lutul când se-ntoarce-n lut ca să-şi ducă somnul,
noi suntem întâmpinaţi de Isus, de Domnul
şi de îngeri sclipitori, soli ai Dimineţii,
ce ne duc în Paradis şi cetatea Vieţii!

*

Astăzi dar, prieten drag, cât mai este milă,
cât iertarea nu şi-a-nchis cea din urmă filă,
cât al Neamurilor timp încă nu se curmă,
cât Isus mai poartă-n răni stropii cei din urmă,
nu-L lăsa să plece trist!
Poate niciodată
mâna Lui la uşa ta n-are să mai bată...

Iată azi El şi-a întors către tine faţa!
Omule, fii înţelept!

AZI PRIMEŞTE VIAŢA!


Cind am citit aceasta poezie n-am putut sa nu pling.Are un continut atit de patrunzator in care reda chinurile Domnului Isus atit de reale incit nu poti sa nu versi o lacrima si sa nu simti fiorul dragostei Lui.Cheama la poala crucii pe cei ce n-au gustat harul si bucuria de a fi mintuit,este in acelasi timp si o mare incurajare pentru acei ce L-au primit in viata ca Domn si Mintuitor.Domnul sa te binecuvinteze fr.Costache Ioanid.
poizii
Iată mortea lui Adam.
Izgonit din slavă,
inima-i tânjise-n el, tristă şi bolnavă.
Şi, trăind pe-acest pământ anii de căinţă
nouăsute şi treizeci, au luat fiinţă
de la el popoare-ntregi ce-au umplut pământul
de păcat şi de blestem.
Presimţind mormântul,
şi-a chemat Adam pe-ai săi, capi de ginţi şi naţii,
ce-ncheiau pân´ la Iared nouă generaţii.
Iată-i priveghind acum lângă chipu-i veşted,
pe când candela-n amurg pâlpâie la creştet.
-Paradis, şopteşte-Adam, har al frumuseţii,
văi de flori ce cântă psalmi...Pomul sfânt al Vieţii
Domnul mi le-a dat spunând: Ale tale-s toate.
Fii stăpân şi domnitor în eternitate!

Numai pomul cel oprit să nu-ţi fie partea!
Să nu ştii ce-i bun sau rău, căci vei şti ce-i moartea.
Dar la şoapta Celui Rău cu-ndulciri de harpe,
am uitat de Dumnezeu, amăgit de şarpe.
Domnul m-a gonit din Rai, mi-a luat cununa.
Paradis... cum te-am pierdut pentru totdeauna!...
Tac bătrânii. Dar Iared, tânărul, îi spuse:
-Cum, pentr-un păcat, atât, să te stingi străbune?
-Da. Atât. Pentr-un păcat... a răspuns străbunul,
nu vezi ce-a rodit de atunci un păcat, doar unul?
Şi pe buze moare-ncet şoaptă după şoaptă
-Iată... îngeri din Adânc... colo jos... m-aşteaptă...
Capul se apleacă-n piept. Mâna i se destrânge.
Plâng bătrânii sub stejar. Turma mică plânge.
Pe când negrii îngeri duc în adâncul humii
Sufletul întâi creat, patriarhul lumii.

*

Trist Adânc! Şeol tăcut, de sub umbra mării,
Continent necunoscut, ţară ai uitării,
fund al negrului abis unde-n orice clipă
mii de năzuinţi îşi frâng frageda aripă,
setea noastră de păcat ţi-a umplut cetatea,
neascularea tuturor, fala, nedreptatea
urâciuni ce vor primi Iadul ca răsplată!
Doamne, nu se va găsi pân-atunci o plată
ce-ar putea răscumpăra oamenii luminii?

Zi de-april. Un aspru vânt leagănă smochinii.
Sus pe deal, cu chip ciudat, supt de priveghere,
iată-L ţintuit pe lemn, Omul de durere,
Om deprins cu suferinţi... Vai, întoarce-ţi faţa!
Nu-L privi, că te-nfiori! I se stinge viaţa.
Numai sânge. Numai răni. Ce păcate grele
L-au adus între tâlhari? Ce blestem să spele?
Împrejur cei înţelepţi Îl lovesc cu gluma:
-S-a-ncrezut în Dumnezeu... Să coboare-acuma!
Unul din tâlhari, rânjind, s-a întors să-I spuie:
-Dacă eşti Mesia Tu, smulge-ne din cuie!
Celălalt se-ncruntă trist: Nu te prinde teama?
Pentru câte-am făptuit drept e să dăm seama.
Dar acesta, fără vină, toate le îndură.
Şi-ntorcând către Isus ochii lui de zgură:
-Doamne, când vei fi-mpărat, să-Ţi aduci aminte.
De-oi fi ţărână în grădini, de-oi fi colb fierbinte,
să mă chemi să-Ţi văd şi eu zilele senine...
Şi-a răspuns Isus: -Vei fi... azi... în Rai cu Mine!

Numai tu, sărman tâlhar, vezi lumina sfântă?
tu, opaiţul ce s-a stins, trestia cea frântă?
Cum? N-o văd cei pricepuţi? Doctorii? Soborul?
Preoţi, nu vedeţi în El Răscumpărătorul?
Când Avram a scos cuţitul fiul spre-a-şi străpunge,
Domnul l-a oprit: „Destul! Nu-l lovi! Ajunge!“
Azi, când Domnul pentru noi Fiul Îşi jertfeşte,
nu se-nalţă nici un glas dintre noi: „Opreşte!“?
Vai! Acel ce ne-a creat să ne poarte vina?
Orbi, voi nu strigaţi: „Destul! El ne-a dat lumina!“
Voi, leproşi, aţi şi uitat trupul plin de sânge?

Dacă voi nu veţi striga, pietrele vor plânge,
paturile-n care, trişti, au zăcut ologii,
colbu-n care care-L aşteptau orbii sinagogii,
cârjele rămase-n drum, peştii din pustie,
giulgiurile ce-au rămas goale în sicrie!
Cum? Să moară chiar Isus? El, Cel fără pată.
Dar a mai iubit ca El cineva vreodată?
Pe-al cui piept şi-au mai plecat tâmpla ucenicii?
Cui I-au pus veşminte-n drum, despoind finicii?
Cui Maria I-a jertfit lacrimi la picioare?
Înfioară-te, pământ! Stinge-ţi raza, soare!

-Eli, Eli, pentru ce Ţi-ai întors privirea?
Sunt un vierme, nu un om. M-a ajuns pieirea.
Tauri negri din Basan M-au străpuns... Mă doare...
Mi-au făcut izvoare-n mâini, râuri în picioare.
Îşi împart veşmântul Meu, aruncându-şi sorţii.
Eli, Eli, M-ai adus în ţărâna morţii...

... Ce ciudat!... în plină zi s-a-nnoptat în ţară...
Stâncile scrâşnesc în munţi. Templu se-nfioară.
Oamenii se bat în piept, căutând o rază.
Ce-aveţi voi, bătrâne culmi, ce fiori de groază?
Iată... solii morţii vin... din Adânc grămadă...
să-L coboare pe Isus, cea mai scumpă pradă.
Vin ca lupii când furiş dau târcoale stânii.
Se apropie, urcând dealul Căpăţânii.
Sunt la cruce...
Dar un glas a brăzdat văzduhul:
„Tată, Îmi încredinţez mâinii Tale Duhul!“

Cinste jertfei lui Isus! El S-a dat ca plată!
Prin credinţă-n El, acum, Viaţa-i câştigată!
Mii de îngeri spre Isus îşi apleacă zborul:
„Aleluia! A învins Mielul, Salvatorul!“

Şi deodată, în Adânc, sub noianul mării,
unde dorm de mii de ani umbrele uitării,
zori de zi dezvăluie valea cea grozavă:
Vine Soarele Isus îmbrăcat în slavă!
Şiruri negre zac în giulgi. Dar ca un tezaur,
cei iubiţi au fost păstraţi în sicriu de aur.
Şi acum clipesc... tresar... unul câte unul...
-Vai... ce somn!... şopteşte-Adam. Şi-a sărit străbunul
cu un strigăt: „Domnul meu!“ alergând spre Dânsul!
-Îngerul! tresare-Avraam, podidindu-l plânsul!
-Domnul Dumnezeu din rug? sare Moise-n grabă.
-Căpetenia oştirii? Iosua se-ntreabă...
-EU SUNT! Veşnicul Cuvânt, Pomul Sfânt al Vieţii,
Unsul cel făgăduit, Astrul dimineţii,
Mielul cel înjunghiat, marea despărţită,
mana care v-a hrănit, stânca cea lovită,
Şilo, la al cărui tron e chemat tot omul,
proorocul ce-l vesti Deuteronomul.
Căci atât de mult iubi Tatăl lumea-ntreagă,
că a dat ca preţ al ei pe Odrasla-I dragă!

Şi-au pornit curând spre cer. Larg vuieşte zarea.
„Moartea prin Adam veni, prin Isus, IERTAREA!“

Şi de-atunci de când Isus a murit pe cruce
şi-a-nviat a treia zi, sufletul se duce,
nu în jos, ci sus în Cer, în divina taină!
Lasă trupul pe pământ! lasă-l ca pe-o haină!
Ne va fi redat curând! Sus ne e grânarul!
Sus în Cer, în Paradis, a fost dus tâlharul!
Sus în cer văzu Ştefan tronul de porfiră!
Petru sus în Cer privi când îl răstigniră!
Şi, sfârşind pe-acest pământ lupta lui cea bună,
Pavel sus în Cer primi slavă şi cunună!

*

Fraţii mei, să sune-n larg bolta cea albastră
de cântări şi chiot plin! Viaţa e a noastră!
Lutul când se-ntoarce-n lut ca să-şi ducă somnul,
noi suntem întâmpinaţi de Isus, de Domnul
şi de îngeri sclipitori, soli ai Dimineţii,
ce ne duc în Paradis şi cetatea Vieţii!

*

Astăzi dar, prieten drag, cât mai este milă,
cât iertarea nu şi-a-nchis cea din urmă filă,
cât al Neamurilor timp încă nu se curmă,
cât Isus mai poartă-n răni stropii cei din urmă,
nu-L lăsa să plece trist!
Poate niciodată
mâna Lui la uşa ta n-are să mai bată...

Iată azi El şi-a întors către tine faţa!
Omule, fii înţelept!

AZI PRIMEŞTE VIAŢA!
de multa vreme caut aceasta poezie;slava Domnului ca am gasit-o!
Adăugat în 01/08/2011 de floridinmaracineni
Statistici
  • Vizualizări: 20332
  • Export PDF: 93
  • Favorită: 10
  • Comentarii: 3
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut incomplet
Opțiuni