De-aș vorbi în limbi o mie
Nu mi-ar fi spre folos
De-n mine n-ar arde-o făclie
A dragostei cea din Hristos!
De-aș cunoaște taine multe,
De cunoștință să am dar,
Credința-mi munții să îi mute,
Totul ar fi în zadar. . .
Dacă iubire n-as avea
Și-n mine-al veșniciei dor
Cu dragoste n-ar fi aievea,
Să-ndure-al vietii cuptor,
Să se poarte cu bunătate
Să nu poarte-n sânu-i ură,
Să nu se laude în toate
Și în mândrie nu se bucură.
Deloc să se poarte necuviincios
Nevrând să caute folosul său,
Să nu fie nicidecum mânios,
Nici să gândească la rău
De adevăr nu se bucură
Ci se bucură de dreptate.
Ea ce știe tot acoperă,
Totul ea crede pe nerăsuflate,
Căci toate în inimă speră
Suferă toate ce-s date,
De-aceea ea nu o să piară!
Credința nădejdea și dragostea
Doar acestea mai sunt. . .
Între ele-i mai mare cea
Care-i dragostea, sfânt simțământ!