Se unduie pe ram frunzişul,
În adieri de vânt tomnatic,
E mult mai amplu luminişul
Dar codrul, tot mai singuratic.
Mai dau o filă-n cartea vieţii
Când orologii-şi bat cadenţa,
Pătruns de frigul dimineţii,
Aştept înfiorat, clemenţa.

Te-ntrebi cu ce greşit-am oare,
De mă proştern ades şi strig. . .
Toată trăirea mea sub soare,
Nu-mi garantează un câştig!
Căci ce-adunăm aici pe glie
Şi eu şi tu şi-orice făptură,
Nu vom purta spre veşnicie,
Cu vreun alai sau vreo trăsură.

Intrat-am goi în astă lume,
Spre soare-apune goi plecăm,
Vom lua cu noi, atât: un nume
Şi tot ce-avem, aici lăsăm.
De-aceea îmi proştern fiinţa
Şi rog pe Dumnezeul Sfânt,
Să-mi curăţească conştiinţa
Şi duhul de tot ce-i pământ.

Trăirea mea s-o fericească
Şi-un Duh statornic să îmi dea,
Tot ce e vechi să înnoiască,
Să fac mereu doar voia Sa.
Să-mi dea puţină-nţelepciune
Şi-atunci când trec prin încercări,
Să ştiu s-aleg doar ce e bine,
Privind umil spre-albastre zări.

Şi prin Cuvântul din Scriptură,
Să-mbărbătez pe cel sărman,
Căci dragostea-i fără măsură,
Nu-i cântărită cu vreun ban.
Prin dragoste se înţelege,
Fără s-aştepţi, să dăruieşti,
Ce semeni, aia vei culege,
Când dai puţin, puţin primeşti.

Dar unde-i altruism, se ştie,
Mai important este să dai,
Să nu aştepţi nici o simbrie,
Căci nu cu bani ajungi în rai.
Răsplata noastră este una,
După umblare spui ce eşti,
Aleargă să câştigi cununa,
Credinţa să nu-ţi părăseşti.

Şi de va bate-n ramuri vântul,
Bruma de viaţă să omoare,
De trupu-i una cu pământul,
Duhul se va-nălţa spre soare.
Numai acol' vom înţelege
Dragostea Tatălui şi harul,
Poruncile din Sfânta Lege
Şi ce a însemnat Calvarul.

30/10/13, Barcelona-Lucica Boltasu