Îndepărtatele ecouri
Din amintiri demult uitate
De sus, de sus, din munţi de nouri
Răsună-n trâmbiţe-nviate.

Şi parcă nu îmi vine-a crede
Că le aud în glăsuire
Din prospeţimi de iarbă verde
Şi din văzduh de înflorire.

Împodobesc în jur copacii
Petalele multicolore,
Pe căi înalte de întoarceri
Nu-i un ecou – se-ntorc cocorii.

Vestind lumina Învierii
Pornesc o-nmugurire-n inimi
Din încordarea aşteptării
Redeşteptând pe Om din nimeni.

Un dor din noi se-ndeplineşte,
O amorţire se termină
Şi ochii noştri, omeneşte,
Văd primăvara cea divină.

Aripile-o vestesc în clipe
Cu iarba, fluturii ori floarea -
Începe-n văz să se-nfiripe
Visările şi aşteptarea.

Măcar că în dorinţă multă
Era atât de năzuită
Că-n forfotirea cea măruntă,
Că în gândirea infinită,

Râvnind-o-n gânduri şi în vise
Prin toamna-iarna cea pustie,
Acum, însă, ne zăpăcise
Că a putut totuşi să vie.

Ne fâstâcim că, uite, este
Aşa dorită, aspirată
Albastră filă din poveste
De glasuri dalbe anunţată.

Că ce n-ai zice, ce n-ai spune
I-i dat Speranţei să trăiască
Şi-n viaţa noastră o minune
Mai poate să se-ndeplinească.