TRISTEȚILE AVUTE

Tristeţile avute le-am azvârlit în mare
Acum iar pot privi frum’seţile din sori
Iar simt cum sufletul doreşte sărbători
Şi nu cenuşa grea numită disperare...

Ucis-au stări sublime; au sufocat vibrări
Şi-mi sugerau să tac, să mă consum, să plâng
Să nu culeg comori ci numai spini să strâng,
Să mă hrănesc cu cazne, iluzii şi frustrări...

Mi-au transformat rutina, m-au afectat enorm
(Aşa de mult cât nu se poate spune)
Eram pe punctul de-a trece-n uscăciune
Şi-n suflet era noapte şi nu puteam să dorm.

Dar mi-am venit în fire în ceasul de destin
Când tot lăuntrul rece văpăi imense prinse,
Când de tăcerea sumbră, uşor, el se desprinse
Să guste iar dulceaţa miresmelor de crin...

Priveam cu drag la fluturi; din nou mă delectau
Din nou puteam cuprinde mai multe constelaţii
Şi m-au pătruns, duios, mai multe revelaţii
Care simţiri spre cer şi tihnă îmi dădeau.

Am depăşit urgia dar ştiu că iarăşi vine
Cu şi mai mare forţă, c-un răcnet mai acut
Dar lecţia-nvăţată din ce-a fost în trecut
M-ajută s-o înfrunt aşa cum se cuvine.

Nimic nu-i la-ntâmplare: nici râsul, nici furtuna
E-o lume cu durere, cu pleavă, cu parfum
Vedem şi exaltări şi deprimări pe drum
Dar ne trăim menirea, plenar, întotdeauna.



George Cornici/8 Februarie, 2013