Dacă o-nserare liniștită
Nu știm ce fel de noapte poate aduce,
La ce ne putem aștepta,
Când un amurg învolburat
Cu soarele sfârtecat de furtună,
Peste ultima rază a zilei, neguri adună.

Atunci când se lăsa înserarea
Peste ultima zi petrecută-n Eden,
Și dincolo de amurg plângând pășeam
Nu bănuiam cât de lungă
Va fi noaptea care-ncepea,
Cât de grea.

Noi credeam că odată cu primul născut
Pe care-l speram salvator
Și soarele va răsări din nou.
Dar odată cu el
Întunericul mai mult a crescut.

Apoi, în istoria miilor de ani
Ne afundam din ce în ce mai adânc,
Mai obosiți de așteptare.
Speranțele treceau pe lângă noi, neîmplinite,
Spre beznă grăbite.

Creștea întunericul în urma noastră,
Iar întunericul din față spre lumină nu se destrăma,
Până ce n-am mai putut răbda
Și omenirea întreagă ne-am ridicat în picioare
Strigând până departe
Străjerule, mai este mult din noapte? ! ?

Atunci când se lăsa înserarea peste Grădina Ghetsimani
Vedeam fața Lui Isus întristată de moarte.

Și-ngândurați pășeam și noi alături
Dar cine ar fi putut gândi
Peste Domnul câtă durere avea să se strângă,
În grădina în care palmierii și cedrii
Nu învățaseră încă să plângă.

Nopțile lumii într-o singură noapte adunate,
Într-un singur pahar
Și-o mână întinsă spre el tremurândă.
O șoaptă, ca un strigăt
Auzit până la capătul lumii, departe
Mai este mult din noapte? ! ?

Și a mai fost și atunci
Când ziua s-a născut în spatele Golgotei
Pentru a face loc acelei nopți,
Când umbrele crucii urcau din adânc
Și coborau de pe creste
Ca niște păduri de întuneric grele.

Ca brațele lumii pline de ură,
Care-L sileau pe Domnul să intre în ele.
Unde să cauți o rază?
Încotro să te-ndrepți?
Pe cine să strigi când totul se scufundă?
Când, parcă și-n cer s-a-ntunecat lumina.

Doar crucea ar mai putea vorbi,
Dar tace și ea de-atâta durere ce poartă.
Nu-ntreabă nimeni cât mai e din noapte.
Dar El, Isus, murind
Ne vede pe noi dincolo de moarte.