Unul dintre stundiști, un bărbat ca la 40 de ani, foarte blond și cu ochi albaștri luminoși, care lucra în construcții la oraș ca șef de brigadă, s-a adresat cu glas hotărât:
— Frate Morun, noi am venit ca urmare a hotărârii fraților de slujbă de la noi să facem ceva măsurători, pentru că mâine dimineață venim să-ți dărâmăm casa și să facem alta în loc!
Neluând în seamă nedumerirea lui Adam, el a continuat cu întrebările:
— Cred că ar trebui să construim ceva mai în spate decât așezământul de acum; este mai frumoasă o curte ceva mai largă. Acolo, câțiva pași mai în spate putem să ne folosim și de diferența de nivel și să facem ceva în pământ, sub casă...
— Dar la ce folos asta? De ce nu-i bună casa asta pentru un om singur?
— Încet, încet, casa ta devine tot mai aproape de cea din urmă din sat. Și poate nu vei fi tot singur!
— Măi oameni buni, mergeți la familiile mai numeroase și mai sărace din sat...
— Dacă lucrai la calea ferată ai fi avut destui bani să faci ceva mai bun aici. Acum, dacă ai ales să slujești Bisericii și în fiecare după-amiază și seară ești prezent la toate necazurile oamenilor, noi germanii așa gândim: prezbiterul care lucrează pentru Biserică nu trebuie să fie printre ultimii din sat în ce privește bunurile pământești. Întâi ajutăm pe cei care lucrează pentru Evanghelie și apoi pe săraci!