Când m-am prezentat la doctori după cinci ani, eram aproape oarbă de tot.

— Acum e momentul operației, a confirmat comisia, internându-mă în spital.

     Puțin emoționată, dar plină de încredere că Dumnezeu știe soarta mea, am intrat, în sfârșit, în sala de operație. Doctorii mi-au făcut curaj, dar eu îl aveam deja din partea Domnului. Mă supuneam unor mâini omenești, dar toată speranța mea era în Domnul.

     Operația mi-a îmbunătățit vederea unui ochi, în schimb, am pierdut-o definitiv pe-a celuilalt. Dintr-o greșeală inexplicabilă, operația nu a reușit. Nu mai era nimic de făcut. Nervoși și supărați, m-au pansat repede, zicând apoi, pe un ton neașteptat de aspru:

— Du-te acum, femeie, în salon, că nu am făcut mare lucru!

     În clipa aceea, am simțit un întuneric mai mare decât cel cu care mă obișnuisem până atunci.

     Bandajată la ochi, am pipăit în jurul meu locul, am îngenuncheat lângă pat și, în disperarea mea, am început să mă rog Domnului cu glas tare: „Doamne Isuse, în această situație nu mai am cu adevărat pe nimeni decât pe Tine. În întunericul acesta, Tu ești lumina mea! Fii tu călăuza mea, Păstorul meu! În necazul meu atât de mare, sunt totuși fericită că Te am pe Tine, că în curând voi fi cu Tine, că totul se va sfârși. Îți mulțumesc din suflet pentru această nădejde, care înseamnă pentru mine mai mult decât lumina ochilor.”

     Deodată am simțit o mână trecând peste bandajul meu. A fost ca o operație care nu face decât să aline de zeci, de sute de ori durerea. O mână care alină durerile, care cicatrizează rănile ca o alifie, ca un leac miraculos.

     Nu pot explica în cuvinte ce am simțit în acele clipe. Dar știu ce am văzut... Da, ce am văzut, nu este nicio greșeală. Binecuvântat să fie Numele Lui, că am văzut!

     Vedeam prin bandaj. Mai ales cu ochiul care fusese supus operației, vedeam acum perfect, chiar și prin bandajul gros. Era o minune cum nu știu dacă se mai pomenise. Poate că nu este de crezut așa ceva, poate că este cu adevărat nemaipomenit. Dar câteva dintre minunile Domnului nu au fost ele la fel de extraordinare, încât au copleșit chiar și pe cei mai îndărătnici? Există oare ceva imposibil pentru El, Cel care a făcut cerurile și pământul, lumea și tot ce există în ea, El care a alcătuit din lut trupul nostru, suflând apoi suflare de viață cu toate proprietățile ei, să nu poată lucra și astăzi la fel? Cine-L poate opri?

     Rămânând pe genunchi, am schimbat imediat rugăciunea. Am schimbat conținutul rugăciunii, scopul ei, tonul ei. Parcă nici nu mai eram aceeași:

— „Doamne, eu nu am îndrăznit să Te aștept să fii atât de bun cu mine, să-mi dai un sprijin atât de mare. Îți mulțumesc, Isuse, fii binecuvântat pentru lucrarea Ta! Îți mulțumesc pentru vedere! Îți mulțumesc pentru toate! Îți mulțumesc... Amin!”.

     Nu mai eram în stare să spun altceva, decât „mulțumesc”. Era mulțumirea pentru cea mai neobișnuită lucrare din viața mea de credință. Bolnavele din salon nu au înțeles rugăciunea mea. Și era normal să fie așa. În primul rând, bandajul de pe ochii mei ar fi împiedicat pe oricine să creadă minunea. Cum poate să vadă o oarbă și, cu atât mai mult, bandajată după operație! „Este o închipuire”, și-au zis ele. „Durerea ei trebuie să fie tare grea... ”.

     Mi-am dat seama de nedumerirea din jurul meu. Când m-am ridicat de jos, plină de bucurie și cu toată siguranța în mișcări, când am început să-mi rotesc privirea, da, privirea prin bandaj, oprindu-mi ochii acoperiți asupra celor prezenți și oh! Cât de bine vedeam – nedumerirea a crescut la culme.

     De altfel, mărturisesc că și eu eram la fel de uimită. Este extraordinar să vezi cu ochii legați și cu atât mai mult cu cât un ochi fusese distrus. Numai că ochiul operat, nu mai era același. Domnul Isus, Medicul cel bun, îl înlocuise. Eram convinsă de acest lucru, pentru că vedeam efectul. Vedeam perfect, mai bine ca oricând în viața mea.

— Da, puteți să vă mirați, am spus, dar să știți că acum pot vedea. Vă rog să chemați pe medic să-mi dea jos pansamentul. Sunt vindecată.

     Bolnavele s-au strâns în jurul meu. Simțeau că s-a petrecut ceva neobișnuit în salon. Cu multă nerăbdare și, mai ales, curiozitate, așteptau acum sosirea medicului.

     Când a aflat doctorul de cele întâmplate în salonul meu, a spus indiferent:

— A înnebunit de durere. Și nu e de mirare, după așa operație nereușită... Dați-i un calmant, stați de vorbă cu ea.

— Domnule doctor, interveni sora, dar ea spune că vede, chiar și prin bandaj. Vă rog, veniți că toată lumea vă așteaptă.

     Deși medicul era convins de contrariu, știind că în cazul unei operații reușite efectul final se poate constata numai după ridicarea bandajului, el porni totuși spre patul meu.

     Prima mirare a avut-o când a văzut că mă scol în picioare la apropierea lui și că îl urmăresc în timpul mersului.

— Cum te simți? A început doctorul conversația.

— Domnule doctor, sunt vindecată deplin. Nu mai am nevoie de bandaj văd foarte bine chiar așa cum mă aflu acum.

— Dar ce ai făcut? Mă întrerupse el.

— Dumnezeu m-a vindecat, eu n-am făcut nimic...

     Vedeam că nu putea să creadă. De altfel, era de necrezut.

— Dacă vezi, atunci spune-mi cine intră acum în salon?

     Când am pronunțat numele asistentei medicale care tocmai intrase în acel moment, doctorul a continuat imediat, cu voce tremurândă.

— Și cum e îmbrăcată?

     Am dat câteva detalii despre îmbrăcăminte și podoabe.

     Doctorul n-a mai întrebat nimic. Mi-a scos imediat bandajul și oftalmologul mi-a consultat ochii.

— Parcă nici nu ar fi ochiul acela – spuse ca pentru sine, medicul. Cu adevărat, aici, s-a petrecut o minune. Eu nu găsesc explicațiile acestei schimbări.

     După puțină vreme mi-au făcut formalitățile de ieșire din spital. La plecare medicul, care auzise și văzuse totul, care se ocupase de cazul meu, mi-a spus:

— Te rog să treci pe la mine pe-acasă, peste câteva zile; aș vrea să mai stăm de vorbă puțin. Și mi-a dat un bilet cu adresa.

     Am ieșit din spital cu totul altfel de cum intrasem. Nu numai cu un alt ochi, dar și cu o altă inimă, un alt curaj, o altă credință. Trăisem o altă naștere din nou. Priveam trecătorii, priveam pomii și trandafirii de pe alei, priveam cerul albastru și încercam să pătrund dincolo de zare. Pentru fiecare ram și frunză, pronunțam un cuvânt de laudă pentru Creatorul lor. Totul mi se părea nespus de frumos și desăvârșit.

     Eram fericită. Fericită că puteam să privesc aceste splendori, că nu mai eram o povară pentru alții și puteam să merg fără să mă împiedic de cineva sau ceva, dar mai presus de toate, fericită că aveam un Mântuitor, a cărui mână o simțisem personal.

     El s-a coborât la mine și m-a vindecat, atunci când întunericul era mai mare.

     Când am intrat, peste câteva zile, în apartamentul medicului, m-a întâmpinat soția lui, bănuind imediat cu cine are de-a face.

— Dumneata ești persoana vindecată la ochi?

— Da, doamnă. Am fost rugată să vin.

— Nu e nevoie să-mi explicați, mi-a spus soțul meu totul...

     După ce am luat loc, am aflat niște lucruri foarte interesante.

— Vreau să știți că de câteva zile soțul meu are o comportare foarte stranie, îmi spuse doamna. Vorbește puțin, stă pe gânduri, și mereu revine la cazul dumneavoastră. Când se întoarce de la spital, se retrage în camera lui și îngenunchează pentru câteva minute. Soțul meu s-a schimbat mult în timpul ultimei săptămâni.

(Sile Roske, după mărturia lui M. T din 28 aprilie 1970)