În timp ce stăteam și priveam la ea cum era acea evlavie care părea corectă dar era goală dinăuntru, am simțit că altă fecioară se apropie iar chipul ei purta o altă umbră, mai subtilă, mai greu de văzut...

   Era RĂBDAREA.

   La început părea liniștită, așezată ca una care știe să aștepte. Nu se grăbea, nu se tulbura ușor, nu vorbea mult. Avea un fel de calm ce dădea impresia că e pregătită pentru orice întârziere. Candela ei arde. Nu puternic, dar constant. Și de aceea, pentru o vreme, totul părea că-i în ordine. Însă timpul trecea... iar Mirele întârzia...

   Privind-o atent, am văzut însă ceva ce nu se vede la început... liniștea ei a început să se fisureze... calmul ei a început să se transforme în tulburare, așteptarea să se îngreuneze și încet, aproape nevăzut, în inima ei se strecură murmurul.

   Nu cu un glas tare ci înăuntru...

   Cât mai durează? ... De ce întârzie? ... Oare mai vine? ...

   Din acel murmur s-a născut neliniștea care a început să atingă candela. Flacăra nu s-a stins dintr-o dată dar începuse să slăbească. Fiindcă răbdarea ei nu era adâncă. Era doar o răbdare de început dar nu de capăt. Iar Domnul a zis:

   - Răbdarea ei nu a rezistat până la capăt și s-a oprit din mers!

   Când am auzit aceasta, am simțit o greutate în inimă.

   Pentru că nu era vorba de lipsa răbdării ci de o răbdare care nu a putut fi dusă la final.

   Am înțeles că sunt mulți ce pot aștepta o vreme dar nu până la capăt. Pot să rămână dar nu până la împlinire. Pot să stea pe Cale dar se opresc chiar înainte de UȘĂ.

   Și aceasta este o încercare pe care nici nu o vezi de la început, fiindcă la început toți par răbdători.

   Dar noaptea scoate la iveală cât de adâncă e răbdarea.

   Apoi am văzut că ea nu a plecat deodată, nu a fugit, nu s-a lepădat cu glas tare ci s-a oprit înăuntru iar când omul se oprește înăuntru deja nu mai merge.

   Am simțit o adâncă cercetare: cât din răbdarea mea e doar pentru o vreme și cât din ea e pân la capăt... . Cât pot aștepta când totul e ușor... cât rămân dacă El întârzie... de câte ori spun DOAMNE, VINO! ... . Cât rămân în El dacă nu vine încă...

   Pentru că răbdarea adevărată nu e doar să suporți timpul ci să și rămâi VIU ÎN EL.

   Nu doar să aștepți ci să nu te schimbi în acea așteptare...

   Am observat că ea a început să se uite prinprejur și să murmure. În acel moment, candela ei nu mai era ridicată ci era ținută în jos iar flacăra era aproape stinsă. Pentru că atunci când răbdarea se rupe, lumina nu mai are pe ce să stea.

   Și în acea stare de oboseală și de nemulțumire, am simțit că ea nu mai este în așteptare ci doar trecere de timp.