Unii oameni nu au o problemă cu Isus Hristos, ci mai degrabă cu creștinii Lui. Aceasta este o întrebare foarte serioasă pe care trebuie să ne-o punem toți cei care ne declarăm creștini. Însă dincolo de exemplele apostolilor și ale numeroșilor creștini din primele trei secole, există multe persoane care și-au dedicat viața într-un mod special lui Hristos. Salut cu respect și admirație măiestria scriitorului și apologetului C. S. Lewis, dar și puterea și demnitatea lui Richard Wurmbrand de a rămâne lângă Dumnezeu în cele mai oribile suferințe. De asemenea, m-au impresionat bunătatea și simplitatea lui Peter Waldo, dragostea pentru Hristos a lui John Wycliffe și curajul lui Jan Huss de a muri cu demnitate pentru adevărul Evangheliei. Devotamentul și credința în Isus Hristos l-au determinat pe John Wesley să călătorească sute de mii de kilometri (într-un secol în care deplasarea nu era foarte facilă), pentru trezirea spirituală a țării sale natale. Când John Wycliffe a realizat că biserica oficială îi manipula pe oameni și nu predica mesajul Bibliei, acesta a tradus Noul Testament în limba engleză. Dorința lui a fost ca oamenii să ajungă la adevărul Evangheliei care, avea el convingerea, le va schimba radical viața. Biserica oficială nu a fost foarte încântată că Wycliffe a tradus Biblia, făcând-o accesibilă și laicilor. L-au persecutat, însă nu s-au putut organiza ca să-l condamne pentru erezie. Dar urmașul lui, Jan Huss, nu a scăpat de persecuție. El a preferat să moară ars pe rug, pentru a rămâne demn și credincios față de adevărurile lui Hristos. La câțiva ani după moartea lui Wycliffe, biserica oficială a dezgropat rămășițele lui, arzându-le într-un loc public. Procedând astfel, ei au dorit să defăimeze lucrarea lui Wycliffe. Dar aceasta a fost doar o încercare jalnică de a lupta împotriva adevărului, atunci când n-au mai existat alte argumente. Memoria lui Wycliffe a rămas, până în ziua de astăzi, pentru că el s-a încrezut în lucruri care nu pier. Și William Tyndale L-a iubit pe Hristos într-un mod deosebit. La fel ca Wycliffe, Tyndale a tradus părți importante din Biblie (tot Noul Testament și părți din Vechiul Testament). Traducerile lui stau la baza celor mai de calitate traduceri moderne ale Bibliei. Tyndale a fost ars pe rug pentru credința lui, dar înainte de a muri s-a rugat ca Dumnezeu să-i deschidă ochii regelui Angliei. La câțiva ani după execuția lui William Tyndale, rugăciunea acestuia a fost ascultată, căci regele Angliei a aprobat publicarea unei traduceri a Bibliei în limba engleză, care se baza în mare parte pe munca lui Tyndale. Dwight Lyman Moody a fost unul dintre cei mai mari predicatori din toate timpurile, conducând numeroase cruciade evanghelistice în SUA și în Marea Britanie. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Dumnezeu l-a folosit pentru a aduce mulțimi de oameni la Isus Hristos, pentru a revigora bisericile și pentru a iniția una dintre cele mai mari mișcări misionare din istoria omenirii. Există mai multe exemple prin care le putem răspunde ateilor la obiecții precum cea din debutul paragrafului curent. Dar cea mai bună modalitate este propria viață. Acești oameni m-au inspirat prin devotamentul lor față de Isus Hristos. Precum apostolul Pavel, și ei au crezut că cel mai important lucru este să rămână lângă Isus Hristos și să ducă vestea bună a iertării în cât mai multe inimi. Fără să am pretenția că mă ridic la înălțimea slujirii pe care au făcut-o acești titani ai credinței, pot să afirm că exemplul lor m-a motivat și pe mine să slujesc acolo unde cred că am capacități. Și am convingerea că asemenea exemple de credință i-au ajutat și i-au motivat pe mulți alții.

          „Prinde curaj, maestre Ridley, și poartă-te ca un bărbat; căci astăzi, prin harul lui Dumnezeu, vom aprinde în Anglia o asemenea făclie, încât nădăjduiesc că nu se va stinge niciodată." Acestea sunt ultimele cuvinte ale lui Hugh Latimer, adresate lui Nicholas Ridley, înainte ca să moară ambii arși pe rug pentru credința lor. Zelosul și devotatul preot catolic Latimer era unul dintre cei mai mari inamici ai Reformei Protestante iar subiectul lucrării de doctorat a constant într-un atac la adresa reformatorilor. Thomas Bilney, un reformator protestant de statură foarte mică (era numit micuțul Bilney), s-a rugat pentru sufletul zelosului oponent al reformei, Hugh Latimer. Când a cerut o audiență la Latimer, pentru a se mărturisi, Bilney i-a vorbit preotului despre harul lui Dumnezeu și credința în jertfa lui Isus Hristos. I-a mărturisit că ani de zile a încercat să-și câștige salvarea practicând tot felul de penitențe și încrezându-se în actele ceremoniale ale bisericii oficiale. Dar nu avea nici pace și nici bucurie în inimă. Când a auzit despre harul lui Dumnezeu, inima zelosului preot catolic Latimer s-a înmuiat. S-a cutremurat în interiorul lui și, în scurt timp, din cel mai mare inamic al reformei, a devenit liderul reformei protestante în Anglia. Predica în fața unor mulțimi uriașe și a fost chemat să predice și în fața regelui. O vreme a deținut funcția de episcop protestant, dar și-a dat demisia când a văzut că trebuie să facă compromisuri, aprobând unele legi contrare Evangheliei lui Hristos. Hugh Latimer a fost închis în turnul de control al Londrei până când a apărut un nou rege care l-a eliberat. A refuzat funcția de episcop, considerând că este mai bine să fie un predicator sărac dar care să poată predica liber, decât un funcționar bogat care trebuie să aibă grijă la tot ce spune. Când regina Maria cea sângeroasă a ajuns pe tronul Angliei, aceasta a dorit să reinstaureze catolicismul. I-a arestat pe liderii protestanți și a reinstaurat legile care îi permiteau să îi condamne la arderea pe rug pentru erezie. Hugh Latimer putea fugi cu câteva ore înainte să fie luat de gărzi, deoarece fusese prevenit dinainte și avea mijloacele necesare să plece. Putea fi o scuză bună pentru un om de aproape 70 de ani, care își dedicase întreaga viață adevărului. Dar bătrânul Latimer, precum odinioară Policarp, nu a ales calea cea mai simplă. A acceptat bucuros să fie judecat, știind că îl așteaptă arderea pe rug. Cu decenii în urmă, micuțul Bilney, cel care i-a vestit Evanghelia lui Latimer, fusese tot ars pe rug. Dar episcopul catolic (Richard Nykke) care l-a arestat și l-a executat pe Bilney a afirmat, după ce acesta a murit: "Mă tem că l-am ars pe rug pe Abel și l-am lăsat pe Cain să plece". Hugh Latimer a murit dar flacăra reformei protestante a cuprins toată Anglia. Îi datorăm și lui Latimer faptul că avem o Biblie în propria limbă și curajul de a denunța păcatul. Latimer nu a ales calea cea mai ușoară, cea a compromisului. A vorbit când mulți au tăcut. Noi protestanții ne-am câștigat dreptul de a avea o Biblie în propria limbă pe rug, nu pe tron. Înaintașii noștri au fost credincioși până la moarte (nu până când a venit greul). Little Bilney, Hugh Latimer, Nicholas Ridley, Thomas Cranmer și alții au aprins un foc care nu se mai poate stinge!

          Aflat în fața morții, Jan Huss a rostit următoarele cuvinte: „Acum ardeți o gâscă, dar peste un secol va veni o lebădă pe care nu o veți mai putea frige”. Un secol mai târziu, în anul 1517, Martin Luther a bătut cele 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenberg, declanșând Reforma Protestantă. Luther însuși s-a considerat împlinirea acestei profeții, motiv pentru care lebăda a devenit simbolul său iconografic și apare adesea în picturile sau pe amvonul bisericilor luterane. Dar lucrurile nu se opresc la reforma protestantă. Prin harul lui Dumnezeu, au apărut în următoarele secole alți slujitori ai Lui, care au evanghelizat țări și continente, care au păstorit biserici exemplare și care au dărâmat orice înălțime care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu. Drumul gâștii arse pe rug în anul 1415 a fost continuat de tot felul de lebede și apoi de adevărați vulturi, care zboară pe înălțimile cerului și care avertizează asupra iminenței judecății divine.