La fiecare ciclu de șapte ani, al șaptelea an trebuia să fie un An Sabatic. Pământul rămânea necultivat, iar alimentația oamenilor era asigurată din recolta care creștea de la sine. Proprietarii pământurilor nu aveau voie să strângă recolta, ci trebuiau să-i lase și pe ceilalți oameni să se bucure de ea (Levitic 25:1-7). Anul Jubiliar începea în Ziua Ispășirii, după cicluri de șapte ani sabatici (patruzeci și nouă de ani). În timpul acestei sărbători trebuiau eliberați sclavii, iar pământurile rămâneau necultivate și reveneau la proprietarii lor inițiali (Levitic 25:8-17). Prețul unei parcele de teren scădea pe măsură ce se apropia Anul de Veselie. Atât poporul Israel cât și pământul lor aparțineau Domnului, iar ei trebuiau să-L recunoască în calitatea Sa de Proprietar cu drepturi depline. Nici poporul lui Dumnezeu și nici pământul lui nu puteau fi vândute permanent (Levitic 25:23). Dumnezeu le-a promis israeliților că, dacă vor asculta de El, le va dărui recolte suficiente în anul al șaselea, ca să le ajungă pe trei ani (Levitic 25:18-22). Din punct de vedere profetic, noi putem compara Anul Jubiliar cu intrarea în veșnicie (după mileniu). Pe măsură ce se apropie venirea Lui și veșnicia, bogățiile noastre materiale își pierd din valoare. Când va veni El, banii noștri și proprietățile noastre nu ne vor mai fi de niciun folos. Va rămâne pentru eternitate doar ceea ce am făcut pentru Dumnezeu (Matei 6:19-20).