Preocuparea ucenicilor de a ști care dintre ei are întâietatea nu este străină naturii umane (Luca 9:46). De fiecare dată când se pune problema să aflăm cine este cel mai mare, apare nevoia de a stabili cine este cel mai mic. Mulți dintre noi nu vom fi niciodată cei mai mari, în sensul în care lumea înțelege acest aspect. Însă sperăm că, măcar, nu vom ajunge cei mai mici. Cu ocazia sărbătorii Paștelui, stând la masă, ucenicii știau că unul dintre ei trebuia să le spele picioarele celorlalți. Însă problema consta în faptul că acest lucru îl făceau cei mai neînsemnați dintre oameni. Prin urmare, aceștia au preferat să rămână cu picioarele murdare, deoarece niciunul nu dorea să fie considerat ultimul dintre ei. Atunci, Mântuitorul nostru a luat un ștergar și un lighean și le-a spălat picioarele tuturor ucenicilor (Ioan 13:1-17). Prin gestul Său, Isus Hristos a redefinit conceptul de întâietate. Autoritatea spirituală a lui Isus nu constă într-o poziție sau în vreun titlu omenesc, ci în încingerea cu un ștergar (Matei 20:25-28). Pe de altă parte, suntem conștienți că smerenia nu este în vecinătatea naturii noastre umane. A crede că o avem poate fi o dovadă puternică a contrariului. Însă dintre toate disciplinele spirituale, disciplina slujirii contribuie cel mai mult la creșterea în smerenie. Atitudinea cu care slujim este extrem de importantă. În continuare, voi prezenta câteva diferențe dintre slujirea plină de sine și slujirea autentică.

          Slujirea plină de sine este rezultatul eforturilor omenești, dar adevărata slujire izvorăște dintr-o relație profundă cu Dumnezeu. Slujirea egoistă caută doar lucrările de mare notorietate, însă slujirea autentică nu este interesată de anvergura lucrării și răspunde, fără să facă diferența, la ocaziile de a sluji. Slujirea plină de sine pretinde recompense exterioare, aplauze, aprecieri de la ceilalți oameni. Dar adevărata slujire se mulțumește să rămână ascunsă și nu caută atenția altora, deoarece îi este de ajuns aprobarea divină. Slujirea egoistă este preocupată foarte mult de rezultate și așteaptă să vadă dacă cei pe care îi slujește răspund cu aceeași monedă. Aceasta se umple de nemulțumire și de amărăciune dacă rezultatele sunt sub așteptări. Însă slujirea autentică acționează dezinteresat, mânată doar de bucuria de a sluji. Slujirea plină de sine alege pe cine să slujească, în funcție de interese. Uneori sunt slujiți oameni care au poziții importante, pentru avantajele pe care aceștia le oferă. Alteori sunt slujiți cei mai neînsemnați, pentru că acest lucru conferă o atitudine smerită. Însă adevărata slujire nu este discriminatorie, ci îi slujește pe toți (Marcu 9:35). Slujirea egoistă este temporară, fiind influențată de dispoziție și de capricii. Aceasta slujește în funcție de dispoziție și pe perioade limitate de timp, ținând cont de anumite planificări făcute dinainte. Dar slujirea autentică se arată cu credincioșie de fiecare dată când există o nevoie, dincolo de sentimente și dispoziție. Adevărata slujire este un mod de viață și dorește să răspundă nevoilor oamenilor. Slujirea plină de sine vrea să acționeze chiar și când acest fapt este distructiv. Aceasta este lipsită de măsură. Trebuie să i se dea oportunitatea de a sluji. Însă slujirea autentică se poate abține de la a sluji cu aceeași libertate cu care își desfășoară slujirea. În final, slujirea egoistă caută slava individului și urmărește ca ceilalți să i se simtă îndatorați. Dar adevărata slujire zidește comunitatea, atrage oameni și vindecă răni, în tăcere și fără pretenții. Putem sluji fără iubire, dar nu putem iubi fără slujire!

          Slujirea nu este o listă de lucruri pe care trebuie să le facem, deși prin slujire descoperim ceea ce avem de făcut. Noi putem face unele lucruri care țin de slujire fără să trăim sub disciplina slujirii. Una este să acționăm ca niște slujitori, alta este să fim adevărați slujitori. La fel ca în cazul oricărei discipline, putem stăpâni tehnica slujirii fără să experimentăm niciodată disciplina propriu-zisă. Atitudinea cu care slujim, despre care am vorbit anterior, face diferența. Însă dincolo de aspectele teoretice, există câteva lucruri practice care țin de domeniul slujirii. În continuare, voi vorbi despre șapte principii legate de slujire, pe care le putem aplica în lumea în care trăim.

          Fiecare dintre noi trebuie să fim credincioși în lucrurile mici (Luca 16:10). Sarcinile mari necesită sacrificii mari în ocazii singulare. Dar slujirea în lucrurile mici cere sacrificii constante și ne ajută să luptăm cu lenea și cu nepăsarea. Dacă noi încercăm să fim credincioși în lucrurile mărunte, pe care le întâlnim la fiecare pas, natura noastră păcătoasă va fi răstignită și noi vom muri față de toate înclinațiile ei.

          Noi putem să-i slujim pe ceilalți dacă suntem dispuși să le purtăm poverile (Galateni 6:2). Atunci când ne pasă de rănile și de suferințele celorlalți, vom găsi timp ca să plângem împreună cu aceștia (Romani 12:15) și să simțim cu nevoile lor (Iacov 2:15-16,1 Ioan 3:18).

          Putem să-i slujim pe ceilalți dacă învățăm să ascultăm ce au de spus. Nu trebuie să fim buni psihologi pentru a fi buni ascultători. Însă înarmați cu răbdare și compasiune, noi putem să-i ascultăm pe cei din jurul nostru. Uneori nu este nevoie să spunem nimic, ci trebuie doar să ascultăm. Astfel, noi vom reuși să empatizăm cu semenii noștri.

          O altă slujire binecuvântată este ospitalitatea. Biblia ne recomandă să fim primitori de oaspeți, în repetate rânduri (1 Petru 4:9, Romani 12:13, Evrei 13:2, Tit 1:8,1 Timotei 3:2). Este nevoie de creștini care să-și deschidă casele pentru alții. Cunosc familii care în fiecare săptămână primesc la masă studenți veniți din diverse colțuri ale țării. Poate că nu toți putem face atât de mult, dar e important să realizăm nevoia unei asemenea slujiri și să începem de undeva.

          O slujire specială este împărtășirea Cuvântului. Fie că evanghelizăm alți oameni, fie că predicăm Evanghelia sau scriem cărți, noi facem aceste lucruri pentru că dorim binele veșnic al semenilor noștri. Motivați de acest gând sfânt, slujitorii pun la dispoziție timp și resurse pentru răspândirea Evangheliei, astfel încât mai mulți oameni ajung să-L cunoască pe Dumnezeu.

          Există și slujirea de a ne lăsa slujiți. De exemplu, când Isus Hristos a vrut să-i spele picioarele, apostolul Petru L-a refuzat inițial. El nu putea concepe ca Domnul să facă un lucru atât de umilitor pentru El. Petru era prea mândru ca să accepte o asemenea slujire. Dacă era el Stăpânul, nu ar fi spălat picioarele nimănui. Dacă însă le permitem altora să ne slujească, este un act de supunere din partea noastră. În plus, noi putem primi slujirea celorlalți fără să considerăm că aceștia trebuie răsplătiți.

          În viața de slujire suntem limitați ca timp și resurse. Dacă spunem „da” unor slujiri, este probabil că va trebui să spunem „nu” altor lucrări. Nu putem fi prezenți peste tot și trebuie să ținem cont de limitele noastre umane. Mai mult, este la fel de important să învățăm să spunem „nu”, pe cât este de esențial să învățăm să spunem „da”. Duhul Sfânt ne va călăuzi în legătură cu lucrările în care vrea să ne implicăm, dar și legat de situațiile în care dorește să stăm deoparte.