Cărțile apocrife sunt un set de aproximativ 14 lucrări, redactate după încheierea canonului Vechiului Testament (după anul 400 î. Hr.). În acest articol, voi prezenta șapte argumente împotriva includerii apocrifelor în canonul Bibliei.

          Evreii nu au introdus acest grup de cărți în canonul Vechiului Testament deoarece mulți credeau, așa cum am arătat în articolul precedent, că Dumnezeu a încetat să-i mai vorbească poporului Israel prin profeți, după moartea lui Maleahi. Nici istoricul Josephus Flavius nu a considerat că aceste lucrări ar fi revelate de Dumnezeu.

          Isus Hristos și apostolii nu au citat din scrierile apocrife. Vechiul Testament a fost tradus în limba greacă în timpul celui de-al treilea secol, iar această traducere este cunoscută sub numele de Septuaginta. Este adevărat că cele mai vechi copii ale Septuagintei pe care le deținem la ora actuală conțin scrierile apocrife, la finalul canonului. Însă nu putem stabili dacă originalele, datate cu peste jumătate de mileniu înainte, cuprindeau aceste cărți. Este important de menționat că Isus Hristos și apostolii utilizau frecvent Septuaginta, deoarece limba greacă era destul de folosită la acea vreme. În mod semnificativ, aceștia nu au citat din vreo carte apocrifă. În plus, chiar dacă Josephus Flavius era familiarizat cu Septuaginta, el nu a crezut că apocrifele fac parte din canonul Vechiului Testament. În altă ordine de idei, scriitorii Noului Testament au făcut referiri la cărți din afara Bibliei, care nu sunt inspirate de Dumnezeu (în Faptele Apostolilor 17, Pavel a citat din poeții greci, iar Iuda a făcut referire la Cartea lui Enoh). În Luca 11:37-52, Isus Hristos i-a acuzat pe farisei de faptul că i-au omorât pe toți profeții trimiși de Dumnezeu poporului Israel, începând cu Abel (Geneza 4:8) și terminând cu Zaharia, ultimul martir menționat în Vechiul Testament (2 Cronici 24:20-21). Prin afirmațiile pe care le-a făcut, Isus Hristos a limitat vremea profeților trimiși de Dumnezeu, excluzând astfel cărțile apocrife.

          Profesorii care aveau legături cu Palestina și care cunoșteau canonul ebraic au exclus din canonul Bibliei toate cărțile care nu apar și în canonul ebraic (deci toate apocrifele). Această viziune este reflectată în canonul episcopului Melito din Sardes (în jurul anului 170) și în scrierile cărturarului Ieronim (secolul al patrulea). Melito din Sardes a fost unul dintre cei mai importanți părinți ai bisericii din primele trei secole, în afară de apostoli (datorită viziunii profunde asupra Vechiului Testament și asupra persoanei lui Isus Hristos, care a împlinit profețiile Vechiului Testament). Ieronim a fost un teolog care a trăit în secolele patru și cinci. El a tradus Biblia în limba latină (versiunea Vulgata – traducerea oficială a bisericii catolice). Inițial, el a folosit Septuaginta (o versiune de la acea dată care conținea și cărțile apocrife) ca sursă pentru traducerea Vechiului Testament. Cu toate acestea, Ieronim a revizuit ulterior Vulgata, revenind la manuscrisele ebraice ale Vechiului Testament (Textul Masoretic), care nu conțineau lucrările apocrife. Mai mult decât atât, niciun sinod local nu a inclus cărțile apocrife, în primii 400 de ani de creștinism.

          Bisericile protestante au respins cărțile apocrife, în baza argumentelor istorice aduse anterior. Articolul 6 din totalul de 39 de articole ale bisericii Angliei menționează întâi cărțile Vechiului Testament și apoi afirmă că scrierile apocrife nu pot fi folosite pentru a stabili vreo doctrină biblică.

          Biserica catolică și-a clarificat poziția față de cărțile apocrife foarte târziu, la Conciliul de la Trento, în anul 1546. De-a lungul istoriei, au existat păreri împărțite între mulți așa-ziși părinți ai bisericii creștine, în legătură cu cărțile apocrife. Unii au spus că acestea nu sunt la fel de valoroase precum scrierile canonice ale colecției ebraice (Vechiul Testament), dar că sunt utile pentru învățăturile lor morale. Alții le-au considerat ca fiind inspirate. Însă cei mai autentici părinți ai bisericii le-au respins cu fermitate. Biserica catolică a decretat că apocrifele fac parte din canon doar în anul 1546, deoarece liderii ei au dorit să răspundă atacurilor lui Martin Luther și ale altor reformatori. Reformatorii au descoperit că multe învățături ale bisericii catolice veneau din cărțile apocrife (pomenile, rugăciunile pentru morți, merite câștigate prin fapte bune, penitențe, indulgențe) și erau contrare Bibliei. Biserica catolică a adăugat aceste învățături la canon după mai multe secole în care liderii ei le practicau, ca să-și justifice abuzurile pe care le făceau.

          Autorii cărților apocrife nici măcar nu pretind că acestea ar fi revelate de Dumnezeu. De exemplu, în 1 Macabei 9:27 ni se spune că, în zilele acelea, s-a produs un mare necaz în Israel, cum nu a mai avut loc din vremea în care nu au mai existat prooroci printre ei. Cu alte cuvinte, autorul cărții 1 Macabei admite că, în acea perioadă, Dumnezeu nu îi mai vorbea poporului Israel prin prooroci.

          Cărțile apocrife contrazic unele învățături fundamentale ale Bibliei și conțin multe alte inconsistențe de natură istorică, geografică și teologică. De exemplu, unii autori anonimi au redactat astfel de lucrări, folosindu-se de numele unor personaje importante din istoria poporului evreu, care au trăit cu mult timp înainte (e. g. „Epistola lui Ieremia” este datată în jurul anului 300 î. Hr. , la o lungă perioadă după moartea lui Ieremia; „Înțelepciunea lui Solomon” este datată după anul 100 î. Hr. , deci nu putea fi scrisă de Solomon; „Rugăciunea lui Manase” a fost redactată după anul 300 î. Hr. , la mult timp de la moartea împăratului Manase). Apoi, alte cărți prezintă doctrine contrare Bibliei (e. g. 2 Macabei 12:42 susține rugăciunile pentru morți, o învățătură care contrazice Biblia – Deuteronom 18:11, Evrei 9:27). Alte detalii despre scrierile apocrife se regăsesc și în lucrarea cercetătorului Bruce M. Metzger. [1] Concluzionând, așa cum afirmă R. Beckwith, [2] nu există nicio dovadă că vreo apocrifă ar fi fost inclusă în canonul Vechiului Testament.

Bibliografie:

[1] Bruce M. Metzger, An Introduction to the Apocrypha, Oxford University Press, 1977

[2] R. Beckwith, The Old Testament Canon of the New Testament Church, Grand Rapids: Eerdmans, 1985