Evreii au un set de cărți (Geneza, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom) pe care le numesc Tora sau Legea. Componența scrierilor care alcătuiesc Tora a fost clară încă de la început. Nu au existat controverse legat de cărțile pe care Legea trebuia să le conțină. O altă colecție de cărți este numită Profeții. Aici sunt incluse lucrările proorocilor (Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Ezechiel, Daniel, Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Țefania, Hagai, Zaharia, Maleahi) și anumite cărți istorice (Iosua, Judecători, Rut, Samuel, Împărați, Cronici, Ezra, Neemia, Estera). Cea de-a treia colecție, Scrierile, cuprinde celelalte lucrări (Iov, Psalmi, Pildele și Proverbele lui Solomon, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor). Conceptul de canon apare pentru prima dată în Vechiul Testament, în forma sa incipientă, în Exod 17:14 și în Deuteronom 31:9-13; 24-30. În aceste pasaje se pune accent pe păstrarea cuvintelor Legii ca ghid și ca martor pentru evrei, de-a lungul istoriei. Aceste idei au stat la baza formării unui set de cărți sfinte, cu autoritate divină, care mai târziu s-au constituit ca și canon al iudeilor. Canonul Vechiului Testament s-a format treptat, mărindu-se cu fiecare carte care apărea. Evreii admit faptul că fiecare carte a fost scrisă în perioada istorică la care aceasta face referire (cele cinci cărți din Tora pe vremea lui Moise, psalmii în timpul vieții lui David). Există multe dovezi interne care susțin această ipoteză. De exemplu, 2 Cronici 10:19 afirmă că Israel s-a separat de casa lui David, începând cu domnia lui Roboam. Acest lucru a avut loc înainte de anul 721 î. Hr. , când Imperiul Asirian i-a învins pe israeliți și i-a dus în robie pe majoritatea dintre ei sau înainte de anul 586 î. Hr. , când regatul lui Iuda a suferit aceeași soartă, din partea Imperiului Babilonian. De asemenea, Biblia afirmă că profeții au scris în timpul vieții lor. Într-adevăr, profetul Ieremia îl avea ca secretar pe Baruc (Ieremia 36:4).

          Nu avem detalii exacte despre data la care cărțile Vechiului Testament au început să se constituie ca și canon. Unii cercetători susțin că Ezra și/sau Neemia au fost responsabili pentru prima organizare de acest fel a scrierilor Vechiului Testament, în timp ce Iuda Macabeul a așezat în templu un depozit oficial de cărți sfinte. Cea mai veche referință despre o clasificare a cărților Vechiului Testament se regăsește în lucrarea „Înțelepciunea lui Sirach”, scrisă de nepotul lui Sirach, în secolul al doilea dinaintea erei noastre. Se face referire la trei categorii de manuscrise: lege, profeți și alte scrieri. Manuscrisele care alcătuiesc legea și profeții au fost clar identificate și recunoscute la acea dată ca fiind cărți revelate. Despre al treilea grup de cărți nu se știe dacă era atât de bine delimitat precum celelalte două categorii de cărți. Cam în aceeași perioadă, lucrarea „Cartea Jubileelor” ne arată că există 22 de cărți acceptate ca parte a canonului, fără însă să specifice anumite titluri. Următoarea dovadă despre cele trei categorii de cărți din canonul evreiesc se regăsește în lucrările istoricului iudeu Philo, de la începutul primului secol al erei noastre. Acesta afirmă că legile lui Dumnezeu sunt enunțate de sfinții profeți, de psalmi și de alte lucrări de acest fel. Din nou însă, nu există un catalog specific de cărți și nici măcar nu este menționat un număr exact de scrieri. În Noul Testament, chiar Isus Hristos face referire la cele trei categorii de cărți ale Vechiului Testament (Legea lui Moise, Proorocii și Psalmii), denumindu-le Scripturi. Mântuitorul confirmă că aceste cărți vorbesc despre moartea și învierea Lui și despre planul lui Dumnezeu de a duce tuturor neamurilor mesajul pocăinței și a iertării păcatelor (Luca 24:44-49). Mai multe detalii despre modul în care a luat ființă canonul Vechiului Testament se regăsesc în diverse lucrări ale unor cercetători creștini. [1]

          Istoricul evreu Josephus Flavius oferă alte dovezi despre existența canonului Vechiului Testament. [2] Acesta afirmă, în jurul anului 90 d. Hr. , că evreii au doar 22 de cărți care nu se contrazic și care relatează evenimente din trecutul poporului iudeu. El consideră că aceste scrieri au inspirație divină. Însă grecii dețin, după cum confirmă și Josephus, numeroase cărți care se contrazic unele pe altele. În continuare, istoricul identifică lucrările scrise de Moise (Geneza, Exod, Levitic, Numeri, Deuteronom) și confirmă că acestea constituie Legea. Apoi, Josephus afirmă că de la moartea lui Moise până la împăratul Artaxerxes, profeții și-au notat mesajele lor în 13 cărți. Celelalte 4 cărți rămase cuprind imnuri înălțate înspre Dumnezeu și reguli de etică și conduită umană. Având aceste informații, se pot identifica destul de facil cele 2 grupuri de câte 13 și respectiv 4 cărți, despre care ne vorbește istoricul Josephus. Mesajele celor 12 profeți „mici” (Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Țefania, Hagai, Zaharia, Maleahi) se regăseau pe un singur sul pe vremea lui Josephus. Așadar, acestea alcătuiau o singură carte. Între celelalte 12 cărți (din a doua categorie de 13 scrieri) există multe grupuri de câte două cărți, care apar astfel pentru că au fost așezate pe un singur sul la acea vreme: Iosua, Judecători + Rut, 1 Samuel + 2 Samuel, 1 Împărați + 2 Împărați, 1 Cronici + 2 Cronici, Ezra + Neemia, Estera, Iov, Isaia, Ieremia + Plângerile lui Ieremia, Ezechiel, Daniel. Categoria ultimelor 4 scrieri despre care ne vorbește Josephus cuprinde următoarele cărți: Psalmi, Proverbe, Cântarea Cântărilor, Eclesiastul. Cercetătorul Leiman susține, în lucrarea citată mai sus, că descrierea lui Josephus ne indică un canon care a fost decis de ceva vreme pentru că, deși a trecut mult timp, nimeni nu s-a aventurat să adauge sau să modifice canonul iudaic. Cititorii lui Josephus ar fi putut verifica pretenția istoricului în legătură cu autenticitatea acestor cărți.

          Lucrarea apocrifă 4 Ezra, scrisă în jurul anului 100, menționează existența a 24 de cărți în canonul iudaic. Judecători, Rut, Ieremia, Plângerile lui Ieremia au fost considerate cărți separate. [3] Totodată, între anii 90 și 100 d. Hr. , un grup de savanți evrei s-au întâlnit la Jamnia, pentru a discuta detalii despre Scriptura iudeilor (i. e. Vechiul Testament). Mulți cercetători consideră că la Jamnia nu s-a stabilit canonul, ci s-au analizat cărțile care fuseseră deja acceptate ca făcând parte din canon. [4]

          Canonul Vechiului Testament s-a constituit după mai multe criterii. În primul rând, așa cum vedem la istoricul Josephus, este pusă o constrângere temporală asupra cărților considerate sacre. Istoricul ia în considerare doar lucrările scrise începând cu perioada lui Moise până în vremea lui Artaxerxes, care coincide cu perioada în care au trăit Ezra, Neemia sau Maleahi. Josephus a observat că, după domnia lui Artaxerxes, nu a mai existat o succesiune de profeți în Israel. [5] Aceeași idee o regăsim și în Tosefta Sotah (o adăugire la Mishnah, tradiția orală iudaică), lucru confirmat și de cercetătorul Rost. [6] Se considera că Duhul Sfânt nu le-a mai vorbit israeliților, după moartea profeților Hagai, Zaharia și Maleahi.

          Maleahi este ca un apus târziu, la finalul unei zile lungi. Dar Maleahi reprezintă și zorii dimineții, care prevestesc o zi glorioasă („După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile” - Evrei 1:1-2). Timpul istoric între încheierea canonului Vechiului Testament și începutul Noului Testament este de aproximativ 400 de ani. Aceste patru secole de tăcere sunt caracterizate de lipsa de oameni inspirați de Dumnezeu: „Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foamete în ţară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foame şi sete după auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miază-noapte la răsărit, vor umbla istoviţi încoace şi încolo, ca să caute Cuvântul Domnului, şi tot nu-l vor găsi” (Amos 8:11-12). Însă cartea lui Maleahi, ultima scriere a Vechiului Testament, se încheie cu câteva promisiuni: „Iată, vă voi trimite pe proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. El va întoarce inima părinţilor spre copii, şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem!” (Maleahi 4:5-6); „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor" (Maleahi 3:1). Așadar, înainte de a veni Mesia urma să apară un mesager pentru a pregăti calea Domnului. Prin urmare, Evanghelia după Luca începe cu nașterea lui Ioan Botezătorul, mesagerul despre care Maleahi a profețit că va veni să pregătească calea pentru Mesia.

          După ce asupra canonului Vechiului Testament s-a pus limita temporală despre care am vorbit, nu au existat prea multe dezbateri sau controverse. Marea majoritate a cărților Vechiului Testament au fost recunoscute fără probleme, unele discuții existând în cazul scrierilor: Estera, Cântarea Cântărilor sau Eclesiastul. Un alt criteriu important pentru stabilirea canonului Vechiului Testament ține de autorul cărții și de relația lui specială cu Dumnezeu. Acest lucru este confirmat și de către cercetătorul Harris. [7] Astfel, cărțile atribuite lui Moise au fost incluse fără discuții în canon, datorită relației speciale a lui Moise cu Dumnezeu, ca profet care i-a scos pe evrei din robie și le-a dat Legea. Cărțile scrise de profeții autentici (în conformitate cu principiile din cartea Deuteronom, pentru a determina dacă un profet este adevărat sau nu) au fost iarăși recunoscute fără probleme. Apoi, cărțile lui David, Solomon și Iosua au fost incluse datorită relației pe care au avut-o acești oameni cu Dumnezeu. Cartea Iov a fost recunoscută fiindu-i atribuită, de către tradiția iudaică, lui Moise. Iar cărțile Rut și Judecătorii au intrat pe criteriul că au același autor cu 1 și 2 Samuel. În final, și cartea Estera a fost inclusă, fiind strâns legată de sărbătoarea evreiască Purim.

Bibliografie:

[1] Miller, John W, The Origins of the Bible, New York: Paulist Press, 1994; Beckwith, Roger, The Old Testament Canon of the New Testament Church, Grand Rapids: Eerdmans, 1985; Leiman, Sid Z. , The Canonization of Hebrew Scripture: The Talmudic and Midrashic Evidence, Transactions/the Connecticut Academy of Arts and Sciences, Paperback - July 1,1991

[2] Josephus, Against Apion, trans. William Whiston (London: Ward, Lock & Co.), bk. 1, ch. 8

[3] Beckwith, Roger, The Old Testament Canon of the New Testament Church, Grand Rapids: Eerdmans, 1985

[4] R. Beckwith, The Old Testament Canon of the New Testament Church, 1985, p. 276; A. Bentzen, Introduction to the Old Testament, volume 1, 1948, p. 31; Bruce Metzger, The Canon of the New Testament, Oxford: Oxford University Press, 1987, p. 110; John Wenham, Christ and the Bible, London: Tyndale Press, 1972, pp. 138-139

[5] în lucrarea Against Apion, 1.41

[6] Rost, Leonhard, Judaism Outside the Hebrew Canon, Nashville: Abingdon, 1971

[7] Harris, R. Laird, Inspiration and Canonicity of the Bible, Grand Rapids: Zondervan, 1957