Unii oameni cred că povestea lui Isus este foarte asemănătoare cu miturile păgâne antice, nefiind decât un produs eretic al păgânismului. Miturile păgâne se referă la anumite mișcări religioase care au cunoscut perioada de maximă înflorire la începuturile Imperiului Roman. Erau numite religii de mistere, pentru că toți cei care erau inițiați în ele jurau să păstreze secretul. Cea mai veche dintre ele este cultul Demetrei (800-500 î. Hr.), iar cele mai târzii sunt misterele lui Mithra, care era un zeu persan. Pe de altă parte, existau și misterele lui Cybele și Attis. Multe dintre aceste religii erau legate de ciclul anotimpurilor, acordând atenție ciclului sezonier al morții și renașterii vegetației. S-a răspândit ideea că moartea și învierea lui Isus își au originea în cultul zeilor fertilității, care mor și înviază. În lumea științifică, aceste idei au fost propagate de un grup de cercetători germani la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea și la începutul secolului al douăzecilea. Cea mai importantă lucrare este cea a lui Richard Reitzenstein, [1] care susține că jertfa lui Hristos este similară cu uciderea taurului de către Mithra. La nivelul culturii populare, James Frazer a adunat o mulțime de paralele între religiile păgâne, în lucrarea sa „Creanga de aur”. [2] El a ajuns la concluzia că există un zeu comun al fertilității, care moare și înviază (Osiris din Egipt, Adonis din Siria, Attis din Asia Mică și Tamuz din Mesopotamia).

          Există și cărți recente care promovează crezuri similare. Lucrarea „The Jesus Mysteries”, [3] publicată de către Timothy Freke și Peter Gandy, declară că povestea lui Isus este prefigurată de miturile păgâne antice. Aceiași autori afirmă, în lucrarea „The Laughing Jesus”, [4] că fiecare religie de mistere își expune propria versiune a omului-dumnezeu care moare și înviază, care era cunoscut sub nume diferite, în locuri diferite. Cartea „Da Vinci Code”, scrisă de Brown, continuă pe aceeași linie și afirmă că în creștinism nu există nimic original și că toate lucrurile importante au fost copiate din misterele păgâne mai timpurii. În urma examinării atente a surselor, majoritatea oamenilor de știință nu dau crezare acestor opinii. Subiectul a rămas însă deschis în cultura populară, pentru unii autori iubitori de senzațional care caută să își vândă cărțile, născocind tot felul de idei fanteziste.

          Un important savant suedez, T. N. D. Mettinger, a scris una dintre cele mai recente lucrări în acest domeniu, ca răspuns la neadevărurile afirmate în cultura populară. În cartea „The Riddle of Resurrection” [5] acesta recunoaște că printre cercetătorii moderni există consensul, aproape universal, că nu au existat zei care mor și înviază, înaintea creștinismului. Așadar, dacă miturile despre zeii care mor și înviază nu erau în circulație la data când s-a născut creștinismul, ideea învierii n-ar fi putut fi împrumutată de la acestea. Totuși, Mettinger declară că el nu subscrie la această convingere, aproape universală. El adoptă o poziție minoritară și susține că există câteva cazuri în care figurile zeilor care mor și înviază preced apariția creștinismului. Însă după ce analizează în detaliu aceste relatări, el ajunge la concluzia că nu există paralele reale între învierea lui Isus și aceste mituri. Învierea lui Isus nu are legătură cu schimbările anotimpurilor sau cu renașterea vegetației. Cei care au trăit în aceeași generație cu Isus au crezut în mod sincer că învierea Lui este un eveniment real, care este foarte bine documentat din punct de vedere istoric. Mai mult, Mettinger afirmă că nu există nicio dovadă că zeii care mor și înviază ar suferi pentru păcatele oamenilor. El susține că moartea și învierea lui Isus își păstrează caracterul unic în istoria religiilor.

          Un alt om de știință important, Ronald Nash, a scris câteva lucrări [6] în care a prezentat niște argumente solide împotriva descendenței creștinismului din religiile de mistere. În primul rând, două lucruri pot coexista și fără ca unul din ele să fie cauza celuilalt. Deci creștinismul și religiile de mistere au putut coexista, fără să se influențeze reciproc. Apoi, multe dintre așa-zisele similarități sunt exagerate sau inventate. Deseori, autorii folosesc un limbaj împrumutat din creștinism pentru a descrie ritualuri păgâne. În al treilea rând, autorii citează credințe și practici care sunt ulterioare primului secol, în încercarea de a susține că acestea au influențat formarea creștinismului în primul secol. În al patrulea rând, creștinismul timpuriu era exclusivist. Orice urmă de sincretism religios ar fi creat probleme. În al cincilea rând, apostolii n-ar fi împrumutat niciodată elemente din religiile păgâne. Apostolul Pavel ne avertizează, în Coloseni 2:8, că filozofiile și învățăturile lumești ne pot îndepărta de Hristos. În al șaselea rând, spre deosebire de religiile păgâne, creștinismul se bazează pe evenimente istorice reale. Apostolul Petru afirmă cu tărie, în 2 Petru 1:16, că relatările cu privire la Isus Hristos nu sunt bazate pe zvonuri, speculații sau basme lumești despre zeități mitologice. În contrast, apostolii au prezentat adevărurile despre Isus Hristos ca unii care au văzut cu ochii lor proprii mărirea Lui. În continuare, voi prezenta succinct câteva dintre cele mai populare religii de mistere, pentru a exemplifica adevărurile exprimate anterior.

          Mitul lui Attis este mai vechi decât creștinismul. Attis era un tânăr care a fost iubit de Cybele, cunoscută și ca Marea Zeiță Mamă. Attis a fost necredincios, așa că Cybele l-a împins la nebunie, astfel încât el s-a castrat și a murit. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care preoții lui Cybele erau eunuci. Însă pretinsa înviere a lui Attis nu apare decât după 150 d. Hr. , la un secol distanță de perioada în care a trăit Isus. [7] Profesorul Ronald Nash a demonstrat că mitul lui Attis era legat de ciclul vegetației. Închinătorii lui Cybele credeau că practicarea acestui cult era un mijloc prin care ei vor obține recolte bune. În plus, Cybele putea doar să conserve corpul mort al lui Attis. În unele versiuni ale mitului, Attis revine la viață transformându-se într-un copac veșnic înverzit. Așadar, povestea lui Attis nu are niciun element comun cu creștinismul. Aceasta nu este susținută de niciun fel de alte dovezi, încadrându-se astfel în rândul basmelor lipsite de credibilitate.

          Despre Osiris se spune că a fost ucis de fratele său și ciopârțit în paisprezece bucăți, care au fost împrăștiate în toată lumea. Zeiței Isis i s-a făcut milă de el și a început să-i caute trupul, pentru a fi îngropat cum se cuvine. Însă nu a găsit decât treisprezece bucăți, pe care le-a pus împreună. Apoi l-a îngropat pe Osiris. Dar el nu s-a întors în lumea noastră, ci a fost numit zeu al lumii subterane. Mitul lui Osiris a fost redat de Plutarh, în secolul al doilea al erei noastre. Însă Plutarh a făcut referire la anumite texte egiptene timpurii, dinaintea erei noastre. Deci mitul lui Osiris precede creștinismul. Totuși, concepția creștină despre viața de apoi diferă de concepțiile pe care le aveau egiptenii. Egiptenii credeau că, pentru a obține nemurirea, corpul trebuie mumificat, trebuie să i se dea hrană și să i se facă vrăji. Egiptenii nu credeau în învierea morților în același sens în care cred creștinii. Concepția egipteană susține că niște entități distincte ale personalității individului, Ba și Ka, planează în jurul corpului său. De aceea, Osiris nu are parte de o înviere în sensul în care a avut Isus. Documentele egiptene susțin că Osiris a fost readus la viață, dar că a rămas regele lumii subterane. Însuși Plutarh afirmă că dorința unor adepți devotați ai lui Osiris era ca ei să fie îngropați în apropierea locului unde, conform tradiției orale, zăcea corpul lui Osiris. Așadar, povestea lui Osiris nu are legătură cu Isus și nici cu ideile creștine despre înviere. Osiris este doar un zeu „mumie” care a fost reanimat ca să domnească peste lumea subterană. [8] Toate aceste idei despre Osiris nu au susținere științifică sau istorică. La fel ca Attis, și Osiris este rodul imaginației umane.

          S-a pretins că există o înviere a lui Tamuz, un zeu mesopotamian al fertilității, cunoscut în sumeriană sub numele de Dumuzi. S-a crezut că acest zeu a fost înviat de către zeița Ihanna-Ishtar, însă mărturiile scrise nu au consemnat presupusa înviere. Mai mult, un poem recent descoperit arată că zeița nu l-a salvat pe Dumuzi din lumea subterană, ci l-a trimis acolo ca s-o înlocuiască. Există și un text care indică faptul că s-ar putea ca Dumuzi să-și fi pus sora să îl înlocuiască în lumea subterană, timp de șase luni pe an. Cercetătorul S. N. Kramer a analizat pretinsa înviere a lui Tamuz și a ajuns la concluzia că aceasta se bazează doar pe presupoziții și bănuieli, și nu pe fapte concrete. [9] Mitul lui Tamuz este strâns legat de schimbarea anotimpurilor și de ciclurile vegetației. Nu există dovezi științifice sau istorice care să ateste că povestea ar avea legătură cu realitatea. În plus, povestea lui Tamuz diferă radical de ideile promovate de către ideologia creștină. Unii autori l-au identificat pe Tamuz cu Adonis, care era iubitul Afroditei. Pierre Lambrechts a investigat presupusa înviere a lui Adonis, în lucrarea „La resurreccion d’Adonis”. [10] Chiar dacă există patru texte care vorbesc despre învierea lui, ele sunt datate între al doilea și al patrulea secol al erei noastre, la mult timp după Isus Hristos. Lambrechts însă mai afirmă că primele informații de care dispunem, legat de Adonis, nu ne indică faptul că acesta ar fi înviat. Apoi, cultul lui Adonis nu era important și era rezervat exclusiv femeilor.

          Creștinismul se distinge de mitologiile păgâne, atât ca ideologie cât și prin prisma dovezilor istorice care îl atestă. Creștinismul este universal, adresându-se tuturor categoriilor de oameni. Însă este exclusivist și deloc confortabil. În schimb, religiile de mistere erau permisive. Te puteai închina împăratului și mai puteai adera, în același timp, la alte câteva asemenea religii. Prin urmare, cei care susțin că ideologia creștină a copiat de la alte religii denaturează adevărul istoric.

Bibliografie:

[1] Richard Reitzenstein, Helenistic Mystery Religions, trans. John E. Steely, 1978

[2] James Frazer, Creanga de aur, editura Minerva, publicată în limba română în anul 1980

[3] Timothy Freke și Peter Gandy, The Jesus Mysteries, p. 109

[4] Timothy Freke și Peter Gandy, The Laughing Jesus, New York, Three Rivers Press, 2005, pp. 55-56

[5] T. N. D. Mettinger, The Riddle of Resurrection, Stockholm, Almqvist & Wicksell, 2001, p. 221

[6] Ronald Nash, The Gospel and the Greeks, Was The New Testament Influenced by Pagan Religions?

[7] Pierre Lambrechts, Les Fetes ‘phrygiennes’ de Cybele et d’Attis, Bulletin de l’Institut Historique Belge de Rome 27,1952, pp. 141-70

[8] Lee Strobel, În Apărarea lui Isus, ediția 2017, pp. 223-224

[9] S. N. Kramer, Mythologies of the Ancient World, Garden City, N. Y. : Doubleday, 1961, p. 10

[10] Pierre Lambrechts, La resurrecction d’Adonis, Melanges Isidore Levy, 1955, pp. 207-40