Cu siguranță, există anumite lucruri bune la multe dintre religiile lumii. Până la urmă, cu excepția creștinismului, toate celelalte ideologii sunt inventate de oameni. Iar natura umană, deși afectată de păcat, păstrează liberul arbitru și legea morală. Însă există câteva lucruri care țin de creștinism și care nu se regăsesc la celelalte religii. În continuare, voi menționa șapte asemenea particularități ale creștinismului. Afirmațiile făcute sumar în această secțiune sunt reluate și demonstrate în alte articole din această serie de albume („Istoria binecuvântării României 2026-2027”).

          În contrast cu ideologiile care propovăduiesc mântuirea prin fapte, adevăratul creștinism promovează planul făcut de Dumnezeu pentru mântuirea omenirii. Dacă celelalte sisteme religioase se bazează pe planul „fă”, creștinismul afirmă că Isus Hristos a făcut, prin jertfa Sa, ceea ce noi nu puteam face de unii singuri. Nu există în lume oameni atât de buni ca să se mântuiască singuri, dar nici atât de răi astfel încât să nu poată fi mântuiți de Dumnezeu. Datorită învierii lui Isus Hristos și prin credința în jertfa Lui, fiecare om se poate împăca cu Dumnezeu. Acest mesaj este însă contraintuitiv. Toate celelalte religii se bazează pe fapte și pe recompense. Până la urmă, este normal ca aceste ideologii să aibă la bază asemenea concepții, deoarece ele sunt de origine umană. Iar oamenilor le plac realizările, competițiile și recompensele. Însă mesajul harului, al iertării nemeritate, nu pare să aibă origini umane.

          Isus Hristos este radical diferit de toți ceilalți întemeietori de religii. Calitatea morală a învățăturilor Mântuitorului (cuprinse în două mari porunci: să-L iubim pe Dumnezeu cu toată ființa noastră și să ne iubim aproapele ca pe noi înșine) este incomparabilă. Modul în care Isus Hristos și-a trăit viața (în sfințenie, fără păcat) este inaccesibil naturii umane care, în esență, este păcătoasă. Ceilalți lideri religioși au avut, ca orice om, greșeli și neajunsuri. Apoi, atitudinea lui Isus Hristos față de problemele și suferințele oamenilor este unică. Buddha ne-a spus că noi nu putem percepe realitatea cu rațiunea noastră și că, pentru a scăpa de suferință, trebuie să pătrundem dincolo de rațiunea noastră, detașându-ne de realitate, prin meditație. Krishna a susținut că ne merităm soarta, deoarece suferințele noastre sunt rezultatul karmei adunate în viețile anterioare. Mahomed ne-a sfătuit să nu ne împotrivim voii lui Allah, pentru că oricum acesta va face ce dorește. Dar Isus Hristos nu s-a limitat la niște sfaturi sau la un set de reguli morale. El a luat problemele noastre asupra Lui, a suferit pentru păcatele noastre, s-a identificat cu rasa umană prin suferință. Pe de altă parte, Isus Hristos a biruit cel mai mare dușman al rasei umane, și anume moartea. Mormintele lui Mahomed, Buddha și Krishna sunt ocupate, în timp ce mormântul lui Isus Hristos este gol. Învierea lui Isus Hristos este un eveniment ancorat în realitate și în istoria omenirii. Acesta are autoritate asupra vieții și morții pentru că, spre deosebire de ceilalți lideri religioși, care sunt simpli oameni, El este Dumnezeu. Nimeni nu poate fugi de Isus Hristos, pentru că El și-a pus amprenta asupra istoriei omenirii într-o așa măsură încât a împărțit-o în două părți. Noua eră începe odată cu nașterea Lui (e. g. am scris aceste rânduri în anul 2026 d. Hr). Isus Hristos nu a avut servitori, dar L-au numit Stăpân. Nu a absolvit vreo școală de prestigiu, însă a fost considerat Învățător. Nu a folosit medicamente ca să-i trateze pe oameni, dar a fost numit Vindecător. Deși nu a avut armată, regii lumii se temeau de El. A intrat în istorie într-un mod umil și a copilărit într-un loc necunoscut. Nu a parcurs distanțe mari în timpul lucrării Sale. Cu toate acestea, El este prezent în fiecare colț al pământului, la peste două milenii de la nașterea Lui. Nu a comis vreo crimă, însă a fost crucificat. Nu a avut armate sau arme sofisticate, dar a cucerit întreaga lume. A fost îngropat într-un mormânt bine păzit de soldații romani, și totuși El trăiește!

          Departe de a fi doar o religie, creștinismul implică o relație a omului cu Dumnezeu. În toate celelalte religii, omul încearcă să ajungă la Dumnezeu, prin tot felul de practici sau merite personale. Dar omul nu poate să meargă în cer prin forțe sau merite proprii. Însă creștinismul afirmă că Dumnezeu a coborât din cer pe pământ, în persoana lui Isus Hristos, luând chip de om, pentru ca noi să-L putem înțelege. Infinitul a devenit finit, abstractul concret, invizibilul vizibil. Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Iar tuturor celor ce Îl primesc, El le dă dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12-14). Isus Hristos ne oferă o soluție pentru problema păcatelor noastre, înlătură vina greșelilor noastre, ne eliberează de frica de moarte și ne dă putere să trăim o viață victorioasă, sfântă, împreună cu Dumnezeu. Putem fi musulmani fără să-l fi întâlnit vreodată pe Mahomed, putem fi budiști fără să-l cunoaștem pe Buddha. Dar nu putem fi creștini fără să-L cunoaștem pe Isus Hristos și fără să avem o relație cu El. Dacă Isus Hristos nu ar fi existat, noi nu am fi fost în stare să Îl inventăm. Noi nu ne-am fi gândit că există un Dumnezeu care iubește și dorește să fie iubit. Într-adevăr, în celelalte religii, relația dintre ființele umane și divinitate nu se exprimă prin dragoste. De exemplu, Coranul nu asociază niciodată termenul „dragoste” cu Allah. Islamul susține că Allah este măreț, dar nimic mai mult decât atât. Apoi, Aristotel afirmă că ar fi ceva ieșit din comun ca un om să pretindă că îl iubește pe Zeus sau că Zeus îl iubește pe el. [1] Prin contrast, Biblia susține că Dumnezu este dragoste și că Acesta și-a arătat dragostea față de noi prin faptul că L-a trimis pe singurul Său Fiu în lume pentru ca să trăim prin El (1 Ioan 4:8-10). În aceste condiții, niciun om care se întâlnește cu Isus Hristos nu mai rămâne așa cum era înainte.

          Creștinismul este în deplină armonie cu rațiunea umană, spre deosebire de budism, hinduism, ateism sau agnosticism, care încalcă unele reguli ale logicii sau ale științei. Creștinismul oferă explicații plauzibile pentru modul în care au apărut universul, viața și ființele vii. În concepția creștină, universul are un început, un sens, un scop, o ordine. Ființele umane nu reprezintă accidente cosmice, apărute la întâmplare. Oamenii reprezintă creația lui Dumnezeu, deci nu au evoluat din maimuțe. Ființele umane sunt distincte de Ființa Divină.

          Revelația creștină este fără egal, fiind ancorată în realitatea istorică a omenirii. Religiile orientale (budismul, hinduismul) vorbesc despre concepte abstracte, în eforturile lor de a ajunge la divinitate. Însă creștinismul este fundamentat și înrădăcinat în istorie. Manuscrisele Noului Testament, atât cantitativ, cât și calitativ, sunt mult mai de încredere decât orice alte texte scrise în Antichitate (inclusiv dacă le comparăm cu manuscrisele islamului, care sunt și mai recente). Dincolo de niște idei abstracte, creștinismul prezintă realitatea unui Dumnezeu care a intrat în istoria omenirii. Nașterea, moartea și învierea lui Isus Hristos sunt dovedite și verificabile din punct de vedere istoric, ca orice alt eveniment care pretinde că are legătură cu realitatea.

          Creștinismul explică cel mai satisfăcător unele aspecte care țin de realitatea experienței umane: originea moralității, natura păcătoasă a omului, problema răului și a suferinței umane. Creștinismul afirmă că oamenii au fost creați după chipul lui Dumnezeu. Acest lucru explică de ce ființele umane au o lege morală, spre deosebire de celelalte creaturi (animale) care nu au fost create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Astfel, legea morală nu are o bază culturală, ci decurge din caracterul lui Dumnezeu (care este sfânt, perfect). Creștinismul mai susține că omul a respins voia lui Dumnezeu și a crezut că poate trăi fericit o veșnicie, independent de Dumnezeu. Umanismul s-a născut în grădina Eden, când omul a decis că el este măsura tuturor lucrurilor. Însă respingerea deliberată a voii lui Dumnezeu și răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu sunt atitudini des întâlnite și în societatea contemporană. În plus, creștinismul explică în mod coerent și problema originii răului și a suferinței umane. Cu siguranță, aceste subiecte necesită discuții mai ample. Însă dacă ar fi să sumarizez, în câteva rânduri, concluziile la care am ajuns, aș spune următoarele lucruri: O libertate mai mare implică mai multă responsabilitate. Fiindcă omul este creat după chipul lui Dumnezeu, acesta beneficiază de liberul arbitru. Însă creaturile lui Dumnezeu nu au gestionat bine această libertate dobândită prin actul suveran al creației. În acest fel au apărut răul și suferința umană.

          Creștinismul este fără egal și în modul în care abordează problema semnificației vieții și a destinului omului. Dumnezeu nu ne cheamă la semnificație cerându-ne doar să fim oameni buni, spunându-ne doar să ne iubim unii pe alții. În schimb, creștinismul ne cere să-L iubim întâi pe Dumnezeu, cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru și cu tot cugetul nostru. Astfel, în viziunea creștină, semnificația vieții omului este determinată, în primul rând, de relația lui cu Dumnezeu, de modul în care i se închină lui Dumnezeu. Abia apoi, în baza relației cu Dumnezeu, a mântuirii oferite în dar, a puterii pe care El ne-o dă pentru a trăi o nouă viață, noi putem începe să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Într-adevăr, creștinii nu fac fapte bune pentru a fi mântuiți, ci le fac tocmai pentru că sunt mântuiți. În final, destinul unui creștin se fundamentează pe învierea lui Isus Hristos și pe promisiunea Lui legată de o veșnicie fericită împreună cu El.

Bibliografie:

[1] Aristotle, Magna Moralia, citat în Diogenes Allen, Love. Cambridge Mass. : Cowley Publications, 1987, p. 115