Ruga lui David în momente critice
Autor: Corneliu Livanu  |  Album: Turnul rugăciunii  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de CORNELIU_LIVANU in 24/01/2020
    12345678910 0/10 X

„David a fost în mare strâmtorare, căci poporul vorbea să-l ucidă cu pietre, pentru că toţi erau amărâţi în suflet, fiecare din pricina fiilor şi fetelor lui. Dar David s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui.” (1 Sam. 30.6)

Asupra lui David apăsa o presiune enormă prin faptul că mereu trebuia să fugă din calea lui Saul, prigonitorul său. În ciuda grijii lui Dumnezeu care l-a salvat de la moarte de mai multe ori, credinţa lui David a început să intre în eclipsă. El s-a refugiat la filisteni. Când va începe războiul filistenilor cu evreii David nu va fi lăsat de Domnul să ridice sabia lui Goliat împotriva Israelului. Dar în cap. 30 din 1 Samuel apare un alt necaz la fel de mare pentru David. Amaleciţii cu nişte hoarde de prădători au nimicit şi ars Ţiclagul în care David şi oamenii lui îşi cazaseră familiile şi bunurile lor. Vă amintiţi că aceşti amaleciţi s-au împotrivit lui Israel încă din timpul lui Moise şi Iosua. Mai târziu Saul nu reuşise să-i nimicească cu desăvârşire şi acum David şi oamenii săi sunt într-o mare strâmtorare datorită aceloraşi duşmani: amaleciţii. Să fi fost aceasta judecata lui Dumnezeu că s-a unit cu filistenii? ! ... În astfel de strâmtorări viteazul David apelează la caracterul lui Dumnezeu cerându-I îndurare şi mângâiere, aşa după cum va scrie cu mult mai târziu profetul Oseea: „El ne-a sfâşiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega rănile.” (Oseea 6.1) Oamenii din jurul lui David, deşi erau confruntaţi cu aceeaşi suferinţă pentru pierderea celor dragi, erau încolţiţi de gânduri negre. Voiau să-şi ucidă conducătorul considerându-l vinovat pentru tot ce li se întâmplase. David însă are deasupra sa pe Dumnezeu şi, într-o străfulgerare a credinţei personale în El, „s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui”. (1 Sam. 30.6) Credinţa adevărată străluceşte tocmai în momentele grele îndreptându-se, nu spre oameni, ci direct spre Dumnezeu, în rugăciune: „Să urmăresc oastea aceasta? O voi ajunge?” Dumnezeu i-a răspuns: „Urmăreşte-o, căci o vei ajunge şi vei izbăvi totul!” (vers. 8). David nu s-a justificat în faţa oamenilor căutându-şi aliaţi printre ei, ci şi-a asumat întreaga răspundere pentru ceea ce se întâmplase, prin faptele sale eroice pe care Dumnezeu i le-a aprobat. Primul pas într-o situaţie dificilă pe care credinţa noastră trebuie să-l facă este, aşadar, să-l chemăm pe Dumnezeu care ne poate conduce la un mod adecvat de acţiune. Nu înţelepciunea sau experienţa sa în lupte au contat atunci, ci doar călăuzirea divină care l-a asigurat pe David că este în voia lui Dumnezeu. David n-a pierdut timp cu punerea la punct a adversarilor care-l criticau vârtos pentru greşelile sale, ci şi-a mobilizat imediat oamenii: patru sute au pornit în urmărirea amaleciţilor, două sute au rămas la calabalâcuri fiind şi prea obosiţi ca să-şi mai poată continua drumul. Dumnezeu le-a scos în cale un egiptean care fusese abandonat în pustiu de către stăpânul său amalecit datorită faptului că robul fiind bolnav nu-i mai era de niciun folos. E interesant cum Dumnezeu a făcut din acest om, aproape mort, călăuza celor patru sute de luptători, direct către tabăra amaleciţilor petrecăreţi care se credeau prea siguri pe victoria lor atunci când au luat cu ei drept pradă de război pe copiii şi soţiile ostaşilor lui David. Călăuzirea lui Dumnezeu înmănunchează adesea o serie de factori importanţi pe care El îi foloseşte pentru a ne conduce spre ţintă: oameni şi împrejurări favorabile, îngeri trimişi ca în cazul famenului etiopean sau al sutaşului roman Corneliu, situaţii concrete prin care primim lumină şi îndemnuri clare în duhul nostru cum să mergem mai departe, aşa cum li s-a întâmplat lui Pavel şi membrilor echipei sale misionare din a doua călătorie când Duhul Sfânt le-a cerut să se îndrepte nu spre Bitinia, ci spre Europa (Fapte 16.6-10). Dumnezeu nu este medicul care ne pune în mână reţeta victoriei spunându-ne apoi: „Urmeaz-o şi vei birui!” El nu ne abandonează, ci merge cu noi până la capăt. Isus i-a iubit pe ucenicii Săi până la capăt (Ioan 13.1). Cu altă ocazie, mai târziu când David îşi luase în primire împărăţia şi avea de luptat cu furioşii filisteni Dumnezeu i-a dat călăuzire şi l-a însoţit personal prin cuvintele: „Când vei auzi un vuiet de paşi în vârful duzilor, atunci să te grăbeşti, căci Domnul merge înaintea ta ca să bată oştirea filistenilor.” (2 Sam. 5.24) Credinţa în Dumnezeul cel nevăzut ne dă biruinţa în lumea lucrurilor materiale şi vizibile, pentru că ea este „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11.1). Amaleciţii au fost înfrânţi şi David a reuşit să elibereze pe toţi captivii: fii, fiice şi soţii, toată prada din care nu lipsea nimic, oile şi boii. Cronicarul biblic consemnează biruinţa în cinci cuvinte: „David a adus înapoi totul” (1 Sam. 30.19). Prada amaleciţilor a devenit în două zile prada lui David. Suntem chemaţi să luptăm în armata mântuirii oamenilor astfel încât în două mii de ani, ca două zile, prada lui Satan, să fie prada Domnului Isus Cristos, Fiul lui David. La întoarcere cei ce-au luptat cu amaleciţii au cârtit împotriva paznicilor de la calabalâcuri cerând ca aceştia să nu primească nimic din pradă. Punând capăt discuţiilor inutile şi contraproductive David a stabilit atunci că aceia care rămâneau acasă pentru a avea grijă de bunurile celor ce mergeau la război să aibă o parte egală din pradă. Este un principiu aplicabil şi în Noul Testament în acţiunea de trimitere a misionarilor în alte ţări pentru a predica Evanghelia. Cei care rămân acasă pentru rugăciune şi susţin cu credincioşie din punct de vedere financiar şi sufletesc pe fraţii sau familiile care pleacă în misiune, vor lua parte în mod egal la răsplătirile cereşti şi vor fi acceptaţi în aceeaşi Casă a Tatălui. Mai mult, trofeiele biruinţei lui David şi oamenilor săi, au fost împărţite printr-o strategie înţeleaptă bătrânilor lui Iuda pe care i-a cucerit cu următoarele cuvinte: „Iată darul pe care vi-l fac din prada luată de la vrăjmaşii Domnului!” A trimis daruri celor din Betel, din Ramot, din Aroer şi din multe alte cetăţi pe care victoriosul David le-a străbătut ca să vestească izbânda lui Dumnezeu şi nevoia unităţii poporului Israel. Ceea ce a făcut regele David este o imagine prevestitoare, ce-i drept la o altă scară, a ceea ce Cristos va face într-o zi, când Tatăl Îl va răsplăti pentru moartea Sa ispăşitoare iar El va împărţi răsplata cu toţi cei „puternici” care Îl urmează luptând împotriva păcatului şi a Satanei, prin puterea Duhului Sfânt. Să învăţăm din rugăciunea în momente critice a regelui David acţiunea credinţei care nu trebuie întârziată de niciun motiv imprevizibil lăsând în grija lui Dumnezeu rezultatele. Odată obţinută victoria putem cădea în mândria succesului nostru, dar aşa ceva nu s-a întâmplat cu David. Dimpotrivă David i-a îndemnat la unitate pe ostaşii armatei sale instituind un principiu de aur al egalităţii răsplătirilor pentru toţi oştenii săi. Mai mult victoria sa şi prada obţinută au fost puse în slujba realizării unităţii poporului Israel într-un moment când, din pricina căderii lui Saul, naţiunea era sfâşiată în două: unii erau cu David, alţii îl urmau pe Saul. David a renunţat în chip smerit să-şi arate public meritele sale personale, după cum n-a dat curs nici tentaţiei de a se răzbuna la început pe cei care puneau la cale uciderea sa cu pietre. Cum pot fi realizate astfel de performanţe spirituale? Sprijinindu-ne pe Dumnezeu şi pe braţul Său invincibil, aşa cum a procedat şi Moise în Egipt. Scriitorul epistolei către Evrei spune în cap. 11, vers. 27: „Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut.” Dărnicia lui David care a urmat victoriei sale împotriva lui Amalec este un act de închinare şi de mulţumire aduse lui Dumnezeu prin care putem înţelege mai bine îndemnul aceluiaşi scriitor biblic din Evrei 12.28: „Fiindcă am primit, dar, o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori (prin rugăciune, n. n.) şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică.” Aşa să ne ajute Domnul!

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 425
Opțiuni