Aduceri aminte despre oameni ai rugăciunii
Autor: Corneliu Livanu  |  Album: Turnul rugăciunii  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de CORNELIU_LIVANU in 13/02/2020
    12345678910 0/10 X
În ce priveşte rugăciunea, primele modele pe care le-am cunoscut mi-au fost mama şi tatăl meu, Aglaia şi Ioan Livanu. Unite cu credinţa şi cu cuvântul Bibliei, rugăciunile părinţilor mi-au marcat pentru totdeauna copilăria şi adolescenţa, astfel încât la majorat socotelile îmi erau deja clare: opţiunea pentru viaţa mea era Isus Cristos. Într-o zi de la sfârşitul lui iulie 1967 am mărturisit public, în apa botezului, credinţa în Domnul şi Mântuitorul meu personal, Isus Cristos. Rugăciunea stăruitoare m-a ajutat în mod decisiv să primesc în luna următoare a aceluiaşi an şi botezul cu Duhul Sfânt, prin care m-am apropiat şi mai mult de Dumnezeu, găsindu-mi un anumit loc în Biserica Sa, printre alţi tineri cântăreţi sau recitatori de poezii. Alte categorii de repere în ce priveşte arta şi puterea rugăciunii le-am întâlnit în Biserica locală, oriunde se găsea aceasta: în satul meu natal numit Cracalia şi mai târziu Dumeni, din jud. Botoşani, în municipiul Botoşani unde mi-am terminat studiile liceale economice sau în Bucureşti unde am luat o licenţă ca economist, la ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE, în 1974. Curajul de a-L mărturisi pe Domnul l-am căpătat mai pregnant însă abia în anii studenţiei, când îi luam pe anumiţi colegi mai apropiaţi şi mergeam la Biserica Penticostală nr. 1, din str. Crângaşi nr. 23, pe lângă vechiul Pod Grant. Ceea ce m-a impresionat extrem de mult la această Biserică Penticostală, mutată mai târziu în Munţii Gurghiului 55B, cu numele „Betel”, era harul turnat peste credincioşi în timpul orelor de rugăciune. Rugăciunea era cu adevărat un foc care nu se putea stinge foarte uşor. Uneori când programele erau prea încărcate pastorul care conducea serviciul divin de rugăciune trebuia să repete cu glas tare un „Amin!” ca semn că rugăciunea s-a încheiat, dar cu toate acestea unii continuau să se roage în surdină. Exista la demisolul clădirii Bisericii din Crângaşi 23 o cameră destinată stăruinţelor în rugăciune unde timpul nu mai era cronometrat atât de sever ca la programele oficiale. Îmi aduc aminte cu plăcere de câţiva membri ai acestui nucleu de rugăciune: Picoi Tudor, Carol Pavlovski, Luiza Finichiu, Sandu Picoi, Gabi Lazăr, Gherasim Mihai, sora Ecaterina, sora Anca şi alţii. Erau pur şi simplu oameni dăruiţi rugăciunii şi nutreau convingerea fermă că puterea şi succesul lucrărilor din Biserica mare sunt în directă legătură cu rugăciunea fierbinte de la subsolul clădirii. Când ceva nu mergea bine la cor sau mai erau uneori şi anumite ciorovăieli doctrinare prin comitet, înseamnă că rugăciunea de la subsol nu mergea cum trebuie. Atunci fratele Carol ne spunea tuturor: „Haideţi la rugăciune cu mai multă înflăcărare şi credinţă!” Au fost tineri care au primit botezul Duhului Sfânt la subsol, aşa cum a fost cazul sorei Emilia Bochian. Câţiva tineri au fost echipaţi cu daruri duhovniceşti de putere şi daruri de vorbire, încât la un moment dat se organizau seri de rugăciune chiar în sala mare a Bisericii unde veneau credincioşi şi de la alte Biserici, nu neapărat penticostale. Primul frate din Bucureşti, pe nume Vladimir Caravan, l-am cunoscut în Botoşani. Era un ucrainean anticomunist curajos şi plin de credinţă. Îi păstrez o amintire deosebit de plăcută pentru râvna pe care o avea în lucrarea Domnului. Îi mobiliza pe tineri nu numai la rugăciune, ci şi la alte activităţi „de teren” cum le spuneam noi pe vremea aceea: să-i vizităm pe bolnavi, să împărţim tracte biblice pe anumite străzi din Capitală, să participăm la studii biblice cu o anumită temă pe linia Marii Însărcinări, să vizităm anumite Biserici şi să împărţim Biblii pentru cei care nu aveau o Biblie sau literatură creştină care era interzisă de regimul comunist. Totdeauna mă încuraja şi mă mustra prieteneşte pentru lipsa mea de reacţie rapidă la toate proiectele cu care făceam cunoştinţă. Eram student atunci şi poate că nu îmi dădeam prea bine seama că mă expun la anumite riscuri faţă de ochii vigilenţi ai securităţii comuniste. Dar Dumnezeu m-a păzit şi în vara anului 1974 am reuşit, prin harul Lui, să –mi finalizez studiile şi să obţin un loc de muncă în Bucureşti, ceea ce nu era puţin lucru pe vremea aceea, iar din 1976 să primesc chiar şi o garsonieră din fondul locativ al sectorului în care lucram ca stagiar la o fabrică de cabluri. Dumnezeu era la lucru în viaţa mea şi am înţeles că planul lui era să rămân în Bucureşti şi să fiu de folos lucrării Sale în cele trei Biserici importante: Crângaşi, Miuleşti şi Popa Nan. Un alt dacăl exigent al tinereţii mele din Biserica Crângaşi a fost fratele Cornel Mihai, împreună cu soţia sa Marga, oameni de toată isprava pentru lucrul Domnului: el, ca dirijor de cor şi ca predicator itinerant prin diferite localităţi, în stilul lui Vladimir Caravan, ea, o bună cântăreaţă la cor, o bună mamă şi o bună soţie. În familia Mihai, din cartierul Militari, unde eram deseori primit cu multă căldură, am descoperit în cei doi soţi nişte oameni consacraţi pe deplin rugăciunii şi studiului biblic prin case. Cornel Mihai era un om discret şi foarte secretos. Am învăţat de la el lecţia promptitudinii şi a punctualităţii. Dacă nu erai punctual la întâlnirea cu frt. Cornel Mihai îţi pierdeai orice credit în faţa sa. Avea darul conducerii echipelor de rugăciune prin diferite case şi de misiune prin anumite biserici pe la sate, cu puţini membri şi care nu prea aveau vizitatori, şi mai ales lucrători din câmpul Evangheliei. Trebuie să precizez neapărat faptul că Mihai Cornel m-a adus şi m-a prezentat corului Bisericii din Crângaşi, când după şase luni de reţinere, am înţeles foarte clar că Dumnezeu are nevoie de mine în lucrarea Sa, ca recitator de poezii, sau ca predicator la orele de tineret. Biserica era ca şi a doua mea familie, întrucât eram străin în Bucureşti şi pe deasupra m-am acomodat cu greu la aglomeraţiile rutiere şi la reţelele de străzi care, evident, faţă de Botoşani, mi se păreau mult prea încurcate. A fost ca în armată: primul an a trecut mai greu, dar în următorii ani am avut mai mult curaj să-L mărturisesc pe Domnul şi să mă integrez în anumite cercuri de rugăciune şi studii biblice. Am cunoscut astfel mari oameni ai lui Dumnezeu, pe care îi pot socoti fără să exagerez, părinţii mei spirituali: Bochian Pavel, Bulgăr Emil, Şandru Trandafir, Cristian Vasile Roske, Bodor Eugen, Vlad Ioan, Dragomir Mariş, Constantin Caraman, poetul Costache Ioanid, cel care a pus în sufletul meu temelia primelor poezii creştine, şi mulţi alţii pe care îi voi întâlni numai în veşnicie. Era o încântare şi un adevărat privilegiu sufletesc şi spiritual să-l auzi pe maestrul Ioanid recitându-şi poeziile într-o atmosferă de cer în care uitai, pur şi simplu, unde te găseşti şi parcă simţeai răsuflarea îngerilor veniţi să-l asculte. Era toamna celui de-al doilea an de facultate, în 1970, când mă aflam împreună cu familia fratelui Vlad Ioan şi sora Vilma, în casa poetului Costache Ioanid ascultând fermecătoarea poezie FECIOARA, şi autorul nu uita să spună că poezia nu este numai inspiraţie pură, ci şi foarte multă transpiraţie. Am învăţat multe lucruri utile vieţii mele de rugăciune de la aceşti mari oameni ai lui Dumnezeu care au dat astfel glas aspiraţiilor mele sufleteşti şi m-au învăţat să aştept ajutorul şi înţelepciunea de sus. Acum când privesc urma paşilor mei din cele peste patru decenii petrecute pe Calea Domnului, din 1967, înţeleg tot mai clar valoarea serviciilor divine din Biserica Crângaşi: rugăciune, studiu biblic şi evanghelizare. Ele m-au format din punct de vedere spiritual şi m-au pregătit pentru lucrarea de mai târziu. Fratele Constantin Caraman era un om dedicat Evangheliei şi Împărăţiei lui Dumnezeu în aşa măsură încât sfatul său simplu şi pe-nţelesul tuturor îţi mergea direct la inimă sădindu-ţi dorinţa de a trăi o viaţă mai sfântă. Suferise mult pentru credinţa în Cristos, dar era tot mai interesat de studiile biblice din cadrul BEE, împreună cu noi cei tineri, spunând mai în glumă, mai în serios, că în felul acesta parcă devine mai tânăr. Îmi amintesc că întotdeauna când ne despărţeam, în urma unor vizite pe care i le făceam cu plăcere la domiciliul unde locuia cu cele două surori ale sale, Caliopi şi Tincuţa, ne rugam şi mulţumeam lui Dumnezeu pentru binecuvântări şi pentru călăuzirea Sa ocrotitoare, dar nu puteam să nu remarc rugăciunile sale fierbinţi şi cu multe lacrimi. Constantin Caraman şi Costache Ioanid erau născuţi în acelaşi an, 1912, aveau aproximativ aceeaşi greutate şi aceeaşi înălţime fizică. Prin urmare anul 2012 este cu adevărat centenarul CARAMAN-IOANID în care noi penticostalii şi ceilalţi evanghelici putem da curs îndemnului din Evrei 13.7: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa!” Un alt lucrător al Domnului, dirijor de cor, poet şi compozitor, predicator eminent şi păstor trecut prin multe încercări în perioada comunismului, care m-a impresionat mult şi m-a zidit în credinţă, a fost fratele Cristian Vasile Roske. Biserica Penticostală Vestea Bună din Popa Nan l-a cunoscut ca pe un frate dintr-o bucată, plin de energie şi de talent în arta predicării strângând şi mobilizând în jurul său mulţi tineri, elevi sau studenţi, pentru a-i încuraja în lucrarea lui Dumnezeu din Biserică. Când greşeam ne mai şi mustra, dar niciodată n-o făcea cu gândul ca să distrugă pe cineva, ci dimpotrivă, să-l ridice şi să-l repună pe calea adevărului. Munca sa la revista Cuvântul Adevărului, în calitate de redactor-şef, îl recomandă ca un bun slujitor al cuvântului, nu numai vorbit, dar şi al cuvântului scris care a modelat gândirea şi viaţa multor cititori din ţară şi din străinătate. Felul în care fratele Roske s-a comportat în timpul încercărilor din regimul trecut şi statornicia sa în credinţă au făcut din el un exemplu bun de urmat, nu numai de noi cei din Biserică, ci şi de alţii, din exteriorul Bisericii care l-au cunoscut şi i-au apreciat buna sa credinţă. Este unul dintre veteranii mişcării penticostale din România care se află, prin harul lui Dumnezeu, printre noi şi eu îi doresc viaţă lungă şi fericită, împreună cu urarea psalmistului David din Ps. 20.1,2: „Să te asculte Domnul în ziua necazului, să te ocrotească Numele Dumnezeului lui Iacov, să-ţi trimită ajutor din locaşul Său cel Sfânt, şi să te sprijinească din Sion!” Am ajuns la concluzia că viaţa noastră este ca un ogor în care Stăpânul ceresc testează tot felul de seminţe şi culturi. Dar ceea ce contează mai târziu sunt rezultatele sau roadele care rămân pentru viaţa veşnică. De pildă, viaţa de rugăciune este ca un laborator personal în care Dumnezeu ne aşteaptă să punem la încercare promisiunile Bibliei şi să câştigăm bătăliile credinţei cu sistemul acestei lumi care ne va fi întotdeauna împotrivitor. Am petrecut în Biserica Penticostală din Crângaşi 23 (Munţii Gurghiului 55B, sect. 6) peste douăzeci de ani şi experienţele acestui drum de credinţă pot fi asemănate cu lucrarea pe care Dumnezeu o face prin rădăcinile plantelor: plantele cresc datorită rădăcinilor care le menţin viaţa. N-am fost niciodată un slujitor oficial al Bisericii, dar pot spune cu modestia care mi-a fost mereu un bun tovarăş pe calea vieţii, că am rămas totdeauna la dispoziţia Domnului şi El m-a folosit prin harul Său, în ciuda unor greşeli omeneşti, inerente naturii umane imperfecte. Din 2000 sunt diacon, şi apoi prezbiter, iar din 2009 sunt, prin mila Domnului, păstor în Biserica Penticostală Trompetului din Bucureşti. Mă străduiesc cât pot de mult, la vârsta mea de peste 69 de ani, să predau şi altora cunoştinţele şi experienţele mele din domeniul rugăciunii şi nu numai, aşa cum în trecut au făcut pentru mine mulţi fraţi şi surori respectabili, printre care se numără la loc de cinste şi părinţii mei. Unii mai trăiesc încă, alţii sunt plecaţi în veşnicie, acasă la Domnul. Acolo se va reuni, după Răpire, marea Familie a Domnului Isus, Biserica, Mireasa Mielului. Amin! Vino, Doamne Isuse!
Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 158
Opțiuni