Alegând zilnic voia lui Dumnezeu
Autor: Corneliu Livanu  |  Album: Istoria unei alegeri  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de CORNELIU_LIVANU in 25/04/2020
    12345678910 0/10 X

Pentru a rămâne în voia lui Dumnezeu noi nu facem o singură alegere pentru toată viaţa, ci în fiecare zi pornim la drum cu alegeri potrivite pentru ziua respectivă. Suntem ca un vas, pe mare sau pe ocean, al cărui conducător nu primeşte decât un plic în fiecare zi din care află în ce direcţie va naviga. Problema principală este cum să descoperim pentru noi voia lui Dumnezeu. Avem nişte principii în Romani 12.1-2, date de apostolul Pavel, care le scrie creştinilor din Roma următoarele: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o jertfă duhohnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi (să vă transformaţi; n. n.) prin înoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” Voia lui Dumnezeu se află indubitabil în Biblie care este Cuvântul însuflat de Duhul Sfânt. În greceşte i se mai spune şi Theopneustos-ul divin la care evanghelistul Ioan s-a referit ca la o Persoană în cadrul Sfintei Treimi şi care este Isus Hristos. Problema este cum percepem noi faptul subiectiv că Dumnezeu ni se adresează personal. Nu cred că este cazul să luăm în calcul modul obiectiv în care ni S-ar putea adresa Dumnezeu: printr-un înger, prin apariţia Domnului Isus cel înviat sau printr-o teofanie neaşteptată. Ar însemna să forţăm anumite texte biblice şi să denaturăm singura definiţie clasică a credinţei din Evrei 11.1: „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare (sau convingere; n. n.) despre lucrurile care nu se văd.” Aceste lucruri care se referă la voia lui Dumnezeu există în realitate şi ele ajung să facă parte din propria noastră experienţă în măsura în care ne rugăm cu credinţă lui Dumnezeu să ni le dea pe baza unor promisiuni clare pe care Duhul Sfânt ni le-a făcut deja în Scriptură. Încă un lucru important este şi următorul fapt: noi le primim pentru că Dumnezeu a binevoit să ni le dea, altminteri nu ni le-ar fi promis. Aici cred că am ajuns deja la importanţa voii lui Dumnezeu în ce ne priveşte. Întrebarea este: Cum pot eu, folosind Romani 12.1-2, să aflu voia lui Dumnezeu specială pentru viaţa mea în această zi? Limbajul folosit de apostol ne aminteşte de jertfa pe altar a Vechiului Testament. Suntem chemaţi mai întâi să ne dedicăm Domnului pentru ceea ce El a făcut deja pentru noi în jertfa Domnului Isus. Împăratul Saul a falimentat în ce priveşte altarul şi, în final, Dumnezeu n-a vrut să-i mai răspundă prin Urim şi Tumim. Aceasta l-a costat pierderea împărăţiei. Singura motivaţie acceptabilă pentru dedicarea noastră înaintea lui Dumnezeu este dragostea. Acest lucru e demonstrat chiar şi de felul în care li se adresează romanilor apostolul Pavel. El nu spune „Vă poruncesc. .” ci, „Vă îndemn... ”. Noi nu-L slujim pe Dumnezeu pentru a căpăta îndurarea Lui, pentru că deja am primit-o prin Hristos. Adevărata dedicare ne permite să-I aducem lui Dumnezeu trupul, mintea şi voinţa noastră în fiecare zi. Mintea trebuie reînnoită prin Cuvânt. Prin rugăciune şi ascultare ne predăm voinţa lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă transformarea zilnică prin care devenim tot mai asemenea Domnului. Vieţile noastre transformate nu sunt după chipul lumii, ci după chipul lui Hristos. Cel mai profund devotament aparţine celor care iubesc voia lui Dumnezeu şi o consideră perfectă. Închinătorul din Vechiul Testament aducea o jertfă moartă, cel din Noul Testament este el însuşi jertfa, o jertfă vie. Jertfa celui dintâi îl satisfăcea pe Dumnezeu. În Noul Testament jertfa vie Îi face plăcere Domnului. În ce priveşte slujirea: cea din VT este exterioară şi ceremonială, pe când cea din NT este lăuntrică şi spirituală. Primele două versete din Romani 12 ne prezintă tema secţiunii practice a epistolei până la cap. 16. Astfel toate relaţiile şi acţiunile pe care ni le recomandă Pavel sunt de fapt o descriere adaptată a vieţii transformate de slujire în Trupul lui Hristos. Sfera cea mai importantă şi sensibilă în ceea ce priveşte voia lui Dumnezeu este familia creştină. Alegerile care stau la temelia ei nu sunt uşor de luat, pentru că în Biblie nu găsim nicio precizare expresă cu privire la modul cum trebuie făcute. Când Pavel scrie în Efeseni 5.22-33 instrucţiuni care reglementează viaţa de familie, în principal iubirea soţului şi supunerea soţiei, el adaugă spre final preţioasa comparaţie: „Taina aceasta este mare – (vorbesc despre Hristos şi despre Biserică). (v. 32) Dumnezeu a ţinut prima nuntă dintre Adam şi Eva în Eden în toată cinstea pentru că mirii erau curaţi, fără păcat. Păcatul prin şarpe a stricat unitatea şi sfinţenia familiei. Primul copil rezultat din această căsătorie s-a numit Cain şi el l-a omorât pe fratele său Abel. Scriitorul Epistolei către Evrei fixează un principiu sacrosant pentru stabilitatea şi succesul alegerilor noastre în viaţa de familie când scrie: „Căsătoria (nu numai nunta, ci şi toată viaţa de după nuntă; n. n.) să fie ţinută în toată cinstea, şi patul să fie nespurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari şi pe preacurvari.” (Evrei 13.4) În acest verset se spune că dacă păcatele nu sunt mărturisite, atât cele de dinaintea nunţii cât şi cele de după ziua nunţii, Dumnezeu îi va judeca pe cei vinovaţi şi îi va pedepsi în consecinţă. De aceea sunt în lumea noastră atâtea familii nefericite, în prag de divorţ, copii orfani cu un singur părinte sau cu niciunul, părinţi îndureraţi deoarece copiii lor şi-au greşit drumul în viaţă prin faptul că n-au rămas în voia lui Dumnezeu „cea bună, plăcută şi desăvârşită”. Nu există mai multe trepte ale voii lui Dumnezeu pentru credincioşi: bună, mai bună, foarte bună, ci noi suntem chemaţi să sporim în aprecierea voii lui Dumnezeu. Cuvintele „patul să fie nespurcat” arată că niciun străin nu are voie să se insinueze în familie. Ştiţi ce temere avea apostolul Pavel cu privire la creştinii din Corint? „Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos.” (2 Cor. 10.3) Să păstrăm, deci, curăţia de inimă şi credincioşia, atât pentru partenerul nostru de viaţă, cât şi pentru Domnul şi Mirele nostru Isus Hristos. Pentru a veni în ajutorul slujirii noastre, atât cea din familie, cât şi cea din Biserică, Duhul Sfânt împarte daruri credincioşilor Săi: prorocie, slujire, învăţare, îndemnare, dăruire, conducere, milostenie. Întotdeauna privilegiile sunt însoţite şi de responsabilităţi. În exersarea acestor daruri trebuie să recunoaştem că nu suntem suficient de înţelepţi şi puternici pentru a face ceva prin noi înşine. În Hristos, cu ajutorul puterii Duhului Sfânt şi prin cooperarea cu celelalte mădulare ale trupului putem împlini voia lui Dumnezeu. În această lucrare a darurilor spirituale trebuie să fim modeşti, să nu ne supraapreciem capacităţile sau importanţa şi să ţinem cont de „măsura de credinţă” pe care am primit-o. Credinţa este atât la baza vieţii de sfinţenie, cât şi sursa noastră de putere în slujirea la care ne cheamă Dumnezeu zilnic. Viaţa transformată se extinde şi asupra celorlalţi membri ai Bisericii, precum şi în afara Bisericii, prin calitatea de martori ai Domnului Isus. Cineva a numărat 27 de porunci în Romani 12.9-21 carea vizează direct slujirea noastră. Problema nu este în înţelegerea lor, ci în practicarea acestor porunci. Dragostea lui Dumnezeu este principiul de bază care controlează viaţa transformată a slujitorului creştin. Fără ea nimeni dintre noi nu putea fi mântuit. Ea se bazează mai mult pe voinţă decât pe emoţii. Dragostea lui Dumnezeu nu are în vedere meritele noastre personale. Ea ne determină să-i iubim chiar şi pe duşmanii noştri şi să-i iertăm cum ne-a iertat şi pe noi Isus Hristos. Un alt domeniu din sfera vieţii de credinţă în Domnul Isus Hristos este atitudinea faţă de conducerea ţării, faţă de guvernul acesteia. Înnoirea minţii este principalul nostru aliat şi în această privinţă. Prin atitudinea lor faţă de guvern creştinii sunt chemaţi să împrăştie orice suspiciune cu privire la statutul lor social. Nesupunerea faţă de autorităţi poate provoca persecuţia Bisericii şi Pavel nu doreşte acest lucru. Un alt motiv pentru atitudinea corectă a Bisericii în faţa autorităţilor statului este cel scris în Rom. 12.2: „Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia.”. Cât de departe trebuie să meargă în această privinţă cei credincioşi? Despre implicarea creştinilor din România în viaţa politică a ţării s-a discutat mult, mai ales după Revoluţia din decembrie 1989, sub deviza că trebuie să fim sare şi lumină în orice domeniu al vieţii sociale. Dar cu ce preţ putem să facem acest lucru fără să ne conformăm chipului veacului? Pavel spune că toate autorităţile posedă un lucru în comun: sunt instituite de Dumnezeu şi îşi derivă originea, dreptul şi puterea de la Dumnezeu. Creştinii ar trebui să mulţumească lui Dumnezeu pentru conducerea ţării lor şi să se roage pentru toţi cei ce deţin responsabilităţi în conducere. În 1 Tim. 2.1-4 citim: „Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea. Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.” Pe de altă parte, noi nu putem să-i dăm cezarului ceea ce trebuie să-I dăm doar lui Dumnezeu, care este Creatorul şi Mântuitorul nostru. Când Petru şi ceilalţi apostoli au fost confruntaţi cu această problemă ei au spus răspicat: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.” (Fapte 5.29) Provocarea de fiecare zi cu care ne confruntăm este folosirea înţeleaptă a timpului. Încă din vechime Moise se ruga lui Dumnezeu şi-i făcea următoarea cerere: „Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!” (Ps. 90.12) Apostolul Pavel are în Epistola către Efeseni sfaturi asemănătoare: „Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.” (Ef. 5.15-16) Pentru aceasta nu trebuie să lipsim niciodată de la casa de rugăciune, când fraţii şi surorile noastre de credinţă sunt adunaţi în Numele Domnului Isus pentru părtăşie frăţească, ca să aducă laude lui Dumnezeu. Ei confirmă astfel ceea ce scrie în Ps. 84.10: „Căci mai mult face o zi în curţile Tale decât o mie în altă parte; eu vreau mai bine să stau în pragul Casei Dumnezeului meu, decât să locuiesc în corturile răutăţii.” Înţelegând valoarea timpului, ucenicul lui Hristos caută moduri în care să-l folosească cât mai judicios. Timpul vieţii este limitat şi nimeni nu ştie când i se va rupe firul acesta atât de scurt al existenţei pământeşti. Suntem chemaţi de Isus Hristos să dăm altora în acest timp lumina cerului, Cuvântul Evangheliei. Oamenii de rând îşi irosesc viaţa în tot felul de plăceri şi păcate. În contrast cu astfel de cazuri, creştinul care îşi aduce trupul ca o jertfă vie Domnului, seamănă Cuvântul ca să culeagă la timpul potrivit roadele mântuirii. Pavel vorbeşte în Romani 13.11-14 despre unii oameni care dorm în ce priveşte oportunităţile şi responsabilităţile pe care le au. Acest lucru se întâmplă din cauza egoismului, confortului personal şi plăcerilor trupeşti. Alţii sunt treji pe jumătate. Dumnezeu ne spune: „Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut.” (Rom. 13.11) Având aceste gânduri în mintea noastră înnoită, să ne spunem nouă înşine în liniştea conştiinţei cuvintele: „Poate astăzi vine Domnul Isus, Mirele ceresc! ... ” Un slujitor al Evangheliei a dat următoarele sugestii ascultătorilor săi: „1. Nu te duce undeva unde nu ai vrea să fii găsit de Isus când va veni; 2. Nu face ceva ce nu ai vrea să faci atunci când va veni Isus; 3. Nu spune ceva ce n-ai vrea să spui atunci când va veni Isus.” Filozoful american pe nume Benjamin Franklin spunea odată: „Nu-ţi risipi timpul; timpul este materia primă din care este făcută viaţa”. Noi ne-am dăruit vieţile lui Hristos. Aşadar timpul nostru Îi aparţine. Să-l învestim cu înţelepciune. Mai sunt multe alte aplicaţii ale primelor două versete din Romani 12, cum ar fi: nu judecaţi standardele altora, ca să creaţi prilejuri de ceartă în Biserică (Rom. 14.1-13); nu fiţi prilej de păcătuire pentru alţii (Rom. 14.13-23); ajutaţi pe cei săraci şi fiţi plăcuţi întregului norod ca primii creştini (Rom. 15.1-6); acceptaţi-vă unii pe alţii aşa cum v-a primit şi Hristos. Apostolul Pavel înalţă o rugăciune pentru creştinii din Roma în Romani 15.13, pentru ca aceştia să fie plini de roada Duhului Sfânt şi să ajungă tari în nădeje. Acesta este portretul sumar al creştinului care se închină Domnului cu trupul său adus „ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu.” El vorbeşte în Romani 15.15-21 despre proiectul de evanghelizare a lumii aflat în derulare până în vremea noastră. Niciodată Domnul secerişului nu a abandonat acest proiect măreţ pentru care Mielul lui Dumnezeu Şi-a vărsat sângele Său pe cruce până la ultima picătură. Să ne dăm deci şi noi, din dragoste pentru Isus, ultima picătură a efortului nostru pentru ca Evanghelia harului divin să fie vestită până la marginile pământului. Duhul Sfânt ne-a onorat chemându-ne în această lucrare. Să nu-L dezamăgim ca Dima, care l-a părăsit pe apostolul Pavel din pricina iubirii de lume. A face parte din proiectul mondial de evanghelizare înseamnă ca toţi creştinii să fie tot timpul martorii lui Isus nu numai prin ceea fac, ci şi prin ceea ce sunt. Congresul mondial de Evanghelizare din 1974 de la Laussane a avut următoarea deviză: ÎNTREAGA BISERICĂ SĂ DUCĂ ÎNTREAGA EVANGHELIE LA ÎNTREAGA LUME! În textul din Romani 15.30-33 apostolul Pavel face un apel fierbinte, în virtutea dragostei Duhului Sfânt şi pentru Domnul Isus Hristos, către Biserica din Roma pentru a fi susţinut în rugăciune printr-o luptă sufletească înaintea lui Dumnezeu, care să aibă drept finalitate izbăvirea sa din cursele răzvrătiţilor iudei şi să-şi încheie cu bine misiunea pentru Ierusalim. Fiind un om al speranţei Pavel îşi imagina cum va ajunge în Roma: „cu bucurie, cu voia lui Dumnezeu şi beneficiind de răcorirea Duhului Sfânt în mijlocul creştinilor”. Este de notat faptul că apostolul nu se exclude pe sine din această luptă a rugăciunii. Iată o bună lecţie pentru noi când apelăm la prietenii noştri să ne ajute în rugăciune. Avem noi motive strict personale care nu pot fi rostite sau ne preocupă în exclusivitate lucrarea evanghelizării mondiale? Rugăciunea Domnului Isus ca Mare-Preot a acoperit întreaga dispensaţie a Bisericii şi a Duhului Sfânt şi această rugăciune este atât de importantă încât se continuă şi în ceruri la dreapta Tatălui. Rugăciunile noastre sunt înaintea lui Dumnezeu un indicativ clar cu privire la viziunea personală legată de evanghelizarea mondială. Dacă diavolul reuşeşte s-o distorsioneze, s-o dilueze amestecând-o cu lucrări pământeşti, cu scopuri politice prin care Biserica să conducă lumea sau cu proiecte umanitare, sau cu proiecte de salvare a mediului înconjurător, diavolul se va bucura şi va avea o mare satisfacţie. Cineva chiar scria într-un material că, în acest caz, l-a văzut pe diavol dormind pe acoperişul caselor de rugăciune. Dragostea nu mai are foc şi pasiune pentru Hristos, creştinii se luptă pentru libertate şi democraţie, pentru drepturile omului şi demonstrează în stradă împotriva unor guverne care nu sunt pe placul unor cancelarii occidentale. Mai suntem noi, iubiţi cititori, pe placul Domnului care a murit pe cruce, a înviat din morţi şi S-a înălţat la cer să ni-L poată trimite pe Duhul Sfânt? Eu cred că nu suntem încă. Cum justifică Biserica de astăzi lentoarea şi regresul său spiritual, dacă ea este moştenitoarea de drept a viziunii Domnului Isus legată de evanghelizarea mondială? Nu vreau s-o fac pe judecătorul cuiva, dar eu simt aceeaşi culpă spirituală vrednică de mustrarea îngerilor lui Dumnezeu de după Înălţarea Domnului Isus: „Bărbaţi Galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer?” (Fapte 1.11a) Acum noi nici măcar nu ne mai uităm spre cer, ci ne uităm spre pământ cu îngrijorare, ne uităm la evenimentele extreme ale vremii meteorologice şi la tot spectacolul politic în care se vede clar că liderii naţiunilor sunt cu totul depăşiţi de problemele cu care se confruntă. Ce este de făcut? Să facem exact ceea ce au făcut ucenicii lui Hristos când s-au întors în cetate şi au stat în rugăciune, cu credinţă, zece zile până când Duhul Sfânt a coborât, peste ei şi în ei, cu puterea Lui cea minunată. Suferinţa din Smirna şi „puţina putere” din Filadelfia ne mai dau o speranţă în ziua Domnului Isus. Ultimul capitol din Romani, capitolul 16, ne arată mulţimea prietenilor pe care apostolul Pavel îi salută cu bucurie, iar unora, cum ar fi Priscila şi Acuila, el le trimite şi mulţumirile lui pentru lucrarea de evanghelizare printre neamuri. Te şi întrebi când a avut Pavel timp să-şi facă atâţia prieteni, dacă la momentul scrierii epistolei apostolul încă nu vizitase Roma. Este un lucru frumos şi care ţine de bunele maniere să reţii numele tuturor prietenilor tăi şi să ai pentru fiecare aprecieri deosebite. În lumea de astăzi egoismul predomină, criticile se înmulţesc, iar prietenii adevăraţi sunt pe cale de dispariţie. Pe vremea apostolului Pavel mai erau unii creştini, care meritau numele de prieteni şi colaboratori în lucrarea de evanghelizare mondială. Pavel n-a avut nicio reţinere să-şi laude în public prietenii, din moment ce numele lor au rămas consemnate pentru totdeauna în Noul Testament. El n-a avut nicio teamă că ei se vor îngâmfa când îşi vor regăsi numele în ultimul capitol al epistolei. Putem spune fără să exagerăm că aceste sincere salutări frăţeşti ale apostolului Pavel nu izvorau dintr-o diplomaţie bine pusă la punct, ci îşi aveau sediul în dragostea inimii acestui mare om al lui Dumnezeu. Ele aveau darul nepreţuit de a promova atât prietenia dintre creştini, cât şi părtăşia dintre Bisericile locale atât de necesară până în zilele noastre. Mai avea autorul acestei epistole un gând important, dar de data aceasta negativ, pe care a simţit nevoia să-l menţioneze înainte de încheiere: „Vă rugăm, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. Căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos, ci pântecelui lor; şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşeală inimile celor lesne crezători.” (Rom. 16.17-18) Sunt multe de spus aici, dar eu prefer să pun în lumină mai întâi valoarea şi importanţa învăţăturii apostolilor, din moment ce diavolul, prin dezbinători, o atacă atât de repede. Diavolul, fostul „fiu al zorilor”, întâi i-a dezbinat pe îngeri. O parte dintre îngeri au căzut în capcana mândriei lui şi l-au urmat, devenind în felul acesta duşmanii îngerilor adevăraţi ai lui Dumnezeu. Apoi, travestit în trupul unui şarpe, diavolul a intrat în grădina Edenului şi prin faptul că a ispitit-o mai întâi pe Eva determinând-o să păcătuiască, se poate spune că, cel puţin pentru un timp scurt, a făcut dezbinare între cei doi soţi. Până la urmă a mâncat şi Adam şi astfel Satana şi-a desăvârşit opera înşelăciunii sale. În acelaşi fel, prin cei ce fac dezbinare, învăţătura sănătoasă din Biserică este subminată de învăţătorii falşi, care vor să-i atragă pe membrii lesne crezători de partea lor. Motivele ascunse pot fi interese materiale, electorale, chiar şi politice - de când creştinismul s-a modernizat şi au pătruns filozofiile păgâne în doctrinele acestuia. Să notăm, de asemenea, că Pavel nu propune creştinilor din Roma niciun fel de negociere cu învăţătorii falşi care dezbină bisericile Domnului. Singura soluţie este să fugi de astfel de oameni, dacă nu vrei să fii atacat de virusul îndoielii cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu, cum s-a întâmplat cu Eva în grădina Edenului. Acest semnal de alarmă tras de către apostol nu trebuie considerat ca un fel de descurajare, întrucât, cu înţelepciunea sa, Pavel se întoarce la lucrurile pozitive, la încrederea nestrămutată pe care o are în membrii bisericii din Roma, când le scrie: „Cât despre voi, ascultarea voastră este cunoscută de toţi. Mă bucur dar de voi, şi doresc să fiţi înţelepţi în ce priveşte binele, şi proşti în ce priveşte răul. Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre. Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi! Amin.” (Romani 16.19-20) Pavel admiră şi certifică ascultarea spirituală a Bisericii din Roma şi-i doreşte multă înţelepciune de la Dumnezeu. El rosteşte o prorocie care se va împlini la revenirea Domnului Isus pe norii cerului, când Îl va zdrobi definitiv pe Satana, luându-i toată puterea şi devenind Împăratul de drept peste întregul pământ. La o astfel de promisiune profetică nu putem decât să ne unim cu Duhul Sfânt şi să spunem cu toţii în rugăciune: „Amin! Vino, Doamne Isuse!” (Apoc. 22.20c)

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 160
Opțiuni