Aveam destulă voință și, evident, inteligență pentru a reuși pasul intrării la liceu, unde, în foarte scurt timp, am reușit să stabilesc un record în școală cu 76 notări în catalog și 9 ultimaturi, amenințări cu exmatricularea. Dacă nu mi se acorda o recunoaștere pozitivă, atunci mă impuneam printr-un comportament negativ; mereu oscilam între cădere și provocare. Școala era pentru mine un alt mijloc de a mă expune și pentru a-mi ascuți ghearele. Privind cu superficialitate, e adevărat că aveam câteva succese, totuși, în lăuntrul meu ceva îmi lipsea și mă durea - lipsa iubirii mă împiedica să-mi găsesc pacea lăuntrică. De fapt, Klaus era mereu oaia neagră atunci când lipsea ceva, când ceva era suspect sau când un lucru era, în vreun fel, distrus. Nimeni nu pregeta să vină la mine și să mă acuze. Oare nu împrejurările sociale erau cele care mă privaseră de libertate? Cine sau ce îmi omorâse conștiința? Pe cine, deci, trebuia să acuz? Pe mine? Poate că, într-adevăr, eu eram vinovat. În orice caz, se pare că în orașul acesta toți știau că doar Klaus poartă răspunderea pentru orice pagubă. S-a ajuns până acolo că poliția m-a scos din clasă în timpul orelor pentru a mă duce sub pază la audiere. Odată am stat trei zile la închisoare, pe care am aflat-o ca un fel de școală a infracțiunii și prin care am luat contact cu maoiștii din China. Scriam până și articole comuniste pentru ziarul China în imagini. Acuzație după acuzație, învinuire după învinuire - chiar dacă ele corespundeau realității, erau totuși săgeți dureroase în sufletul meu.

   Ce mult mi-aș fi dorit o altă lume cu o altă dreptate, care să mă ia în brațe și să îmi ușureze singurătatea!

   Dar nu era nimeni și nimic care să pună o vorbă bună pentru mine - toate erau împotriva mea. Simțeam cum rămășițele de căldută și umanitate din mine se veștezeau încetul cu încetul. Sângele pe care ele îl pierdeau se întărea și se preschimba în piatră, și ceea ce era mai groaznic s-a întâmplat: acea piatră a luat locul inimii mele.

   Mama mea, o catolică ferventă, mergea la biserică să plângă, în loc să-mi fie aproape și, din păcate, făcea lucrul acesta și atunci când eram acuzt pe nedrept. Să recunosc în sfârșit, toate faptele de care mă acuza poliția - așa suna sfatul ei. Acesta a fost blestematul sfârșit. Punctul culminant fusese în sfârșit atins: eu mă săturasem de ea, iar ea de mine - nu ne mai puteam suferi.

   În sfârșit, m-a cărat într-o zi după ea la biserică. Îmi amintesc exact cum a îngenuncheat lângă mine pe bancă, suspinând și a început să se roage cu glas tare:

   -Dumnezeule, nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc cu acest copil nenorocit. Te rog să-l iei de la mine.

   După aceea mi-a spus:

   -Klaus, să știi că de acum înainte nu mai ești copilul meu, iar eu nu mai sunt mama ta. Nu te mai suport!

   Mai departe se ruga... iar eu auzeam...

   -Marie, maica lui Dumnezeu, te rog să îi fii tu de acum mamă lui Klaus. Îl încredințez grijii tale.

   Prin aceste cuvinte, scăpase de responsabilitate iar eu scăpasem de ea. Cine poate însă judeca dacă acest pas nu a fost unul drept? Și Maica Tereza m-a încredințat mulți ani mai târziu, pazei Maicii Domnului... Pe moment însă, răspunsul s-a lăsat așteptat. În locul acestuia, a venit în mod surprinzător răspunsul unui preot catolic care mă cunoștea iar prin intervenția lui am fost integrat într-un grup de tineri catolici. La scurt timp, acesta m-a luat să locuiesc permanent în casa lui ca să mă educe. Acesta a fost pentru mama mea un răspuns al Cerului devenind ușurată știindu-mă pe mâini bune și reușind totodată să scape de mine.

   -Doamnă dragă eu înțeleg că vă temeți acum că fiul dumneavoastră e așa de mare și puternic și că, la un moment dat nu va mai accepta nicio observație dar după cum știți, eu sunt responsabil pentru organizația de tineret Neudeutscland din oraș și am experiență, mijloacele și metodele necesare pentru a-l cuminți. Vă puteți bizui pe mine.

   Era salvarea unei persoane care nu vedea altă cale de ieșire. După discuția aceasta nu a mai durat mult până m-am mutat - o cădere din lac în puț!

   -Klaus, vino, te rog, cu o fotografie tip pașaport în biroul meu la ora 8!

   Am așteptat tensionat să vină seara...

   În timp ce ședeam împreună iată că a pus poza pe masă scoțând un mic pendul argintiu din buzunar și l-a lăsat să penduleze deasupra fotografiei, apoi a urmat ceva de neînțeles atunci pentru mine, părea o rugă ciudată...

   ~& ,"& ~.

   Vreme de șapte ani am locuit acolo făcând cunoștință cu creștinismul romano-catolic, apoi am fost trimis la un seminar preoțesc din Roma în speranța că voi lua decizia de a deveni preot.

 ~& ,"& ~.