Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului
Autor: Klaus Kenneth  |  Album: Mărturii  |  Tematica: Marturii
Resursa adaugata de floridinmaracineni in 24/10/2019
    12345678910 0/10 X
Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului

   Jumătate din viață mi-am petrecut-o în căutarea dragostei și a adevărului - un traseu care, exprimat în kilometri, e mai mare decât înconjurul pământului de cincizeci de ori.

   Din India, Tibet, Thailanda și multe țări islamice -Maroc, Persia, Afganistan- până în Mexic, Alaska și Brazilia. De la filosofie la un adept convins al comunismului, dintr-un ateu devenit hipiot, ani de zile am încercat multe credințe ale Asiei -hinduismul, budismul, islamismul- dar și învățăturile indienilor din America. Am petrecut șase ani în lumea distrugătoare a drogurilor și am făcut popas cutreumurător în ocultism, în lumea ezoterismului... Nimic nu mi-a putut umple golul din suflet până în ziua în care stând în fața a șapte puști am avut parte de o întâlnire dramatică și ipostatică cu Acel Dumnezeu necunoscut și am fost izbăvit în chip minunat. Fugeam de Dumnezeu, de oameni și de mine însumi. Era o cale drăcească, plină de ură și moarte, dar și o fugă în căutare lăuntrică.

   De câte ori nu mi se vorbise de Iisus Hristos și de câte ori nu Îl îndepărtasem și nu Îl tăgăduiesem? Doar nu aveam nevoie de EL, nu? Iubit și călăuzit tocmai de Acest Dumnezeu, mai sunt încă pe drumuri pentru a da mărturie și a cânta minunata și nemăsurata dragoste a lui Hristos. -Autorul-

   COPILĂRIA ȘI TINEREȚEA

   -Recunoaște că ai furat mărul!

   -Nu!

   Zbaaang... și o palmă puternică m-a lovit peste față.

   -Ai de gând să recunoști odată că tu ai luat mărul?

   -Nu! am strigat eu desnădăjduit, și pentru a nu știu câta oară loviturile se revărsau asupra mea.

   -Te-am văzut, și vei recunoaște acum!

   -Nu, nu, nu!

   Eram deja vânăt de bătaie și totul se învârtea în capul meu până când aproape mi-am pierdut cunoștința... Cu cât primeam mai multă bătaie cu atât mă împietream mai tare și îl uram pe el, cel mare de 18 ani care mă bătea pe mine cel mic de 5 ani.

   -Nu! Niciodată! Nu! țipam eu din răsputeri. Nu am furat mărul!

   Dacă nu ar fi intervenit adulții, cred că nu aș fi supraviețuit acelei torturi. Am fost despărțiți cu forța de părinții șocați. Prin neajutorarea mea, le câștigasem mila și nimeni nu s-a mai ocupat de problema vinovăției. De fapt, eu furasem mărul. Totuși, mândria și ura mea de oameni nu mi-ar fi îngăduit niciodată să-mi recunosc fapta. Mai degrabă aș fi primit să fiu omorât în bătaie. Eram rău și uram lumea iar lumea mă ura pe mine.

   În următorii 30 de ani, am scăpat -Dumnezeu știe cum! - încă de 25 de ori  de la moarte prin foc, gaz, arme, apă, cuțit, șerpi, droguri, suicid, accidente, demoni, linșaj. Între timp m-am încredințat că Dumnezeu știa cu adevărat totul. Harul Său, care pe fiecare ne cunoaște și ne caută, era cel ce mă ajuta de fiecare dată să supraviețuiesc groazei și iadului. Eu eram un visător, iar visul meu era frumos. Din păcate, picam regulat în plasa oamenilor pentru că aveam încredere în ei. Lumea -așa aveam să descopăr în scurt timp- era atât de rea, că pur și simplu nu putea fi adevărat. Nu îmi mai rămânea decât o singură nădejde, aceea de a avea încredere în continuare.

   Întreaga mea poveste, plină de suferință, a început încă dinainte de nașterea mea deoarece mama nu mă dorea, nu își dorea noua viață dintr-însa. Cum trebuie înțeles acest lucru? Astăzi, când prin darul Duhului Sfânt pot recunoaște și deosebi dracii și stăpânirile întunericului, știu că puteri oculte nevăzute călăuzesc adesea viața omului fără ca acesta să-și dea seama măcar de înrăurirea străină - cel puțin atâta timp cât omul nu se află sub pavăza Duhului Sfânt. Aceste puteri sunt vrăjmașii vieții. Mama a stat încă de la nașterea-i între aceste puteri nimicitoare. Înainte de moartea îmi povestea deseori despre experiențele ei și ale mamei ei în ceea ce privește spiritismul. Din aceste motive mama mea trebuia să respingă noua viață adică pe mine. În gestul ei nu era implicat un act conștient al minții ci o atitudine a sufletului ei.

   Respingerea aceasta am simțit-o într-o zi cât se poate de limpede în sufletul meu. Atunci am trăit o puternică explozie lăuntrică. Chiar la zămislirea mea am plesnit ca un balonaș de săpun... Abia-plăsmuita mea ființă s-a chircit de durere în timpul acestei experiențe a morții iar sufletul meu știa... din punct de vedere biologic, dezvoltarea mea a urmat totuși cursul firesc, însă la nouă luni când am venit pe lume nu am zărit lumea, ci întunericul ei - și aceasta din două pricini.

   Se întâmpla în fosta Cehoslovacie în mai, 1945.

   Ura și dorința de răzbunare împotriva Germaniei naziste determinau acțiunile Aliaților și lăsau urme corespunzătoare. Orașe și sate erau arse și bombardate iar cadavrele soldaților germani masacrați atîrnau de felinarele străzilor. Fugind din calea rușilor, care intrau în Reic-ul german dinspre nord-est, părinții mei au găsit adăpost într-un staul pentru ca mamamea, care intrase în durerile facerii să se poată întinde undeva. Moașa pe care reușise tata să o găsească era beată moartă când a venit să asiste la nașterea mea așa că a încercat și ea cât a putut să ajute, și peste puțin timp stăteam în ieslea grajdului bătut de vânturi. Nu pentru mult timp deoarece soldații se apropiau... sus și mai departe, înspre sud, într-un tren de mafă...

   -Afară de aici! a strigat un glas aspru în trenul de marfă. Refugiații au tresărit și s-au ghemuit temători într-un colț. Până să aibă ei timp de a-și aduna lucrurile, gloanțele au început să-i biciuiască iar famiiile germane ce căutaseră adăpost în acel vagon de animale au căzut secerate de gloanțe. Familia noastră a scăpat în chip minunat. Aceasta mi-a povestit tatăl meu, 40 de ani mai târziu. A fost prima mea supraviețuire.

   Nu mult după aceea am supraviețuit pentru a doua oară. Nu se mai găsea nimic de mâncare în zona unde ne adăposteam iar eu eram pe punctul de a muri de foame. Deznădăjduită, mama mea mergea prin spitale, prin împrejurimi cerând ceva de mâncare. Mă arăta plină de milă medicilor, asistentelor... răspunsul lor era mereu aspru și tăios;

   -Mai bucurați-vă câteva zile de copilul dumneavoastră. Curând va muri!

   Un nou semn al dragostei dumnezeiești care se părea că nu voia ca nou-născutul Klaus să moară. Un soldat american cumsecade i-a dăruit mamei două cutii de lapte condensat și alte alimente necesare supraviețuirii.

   Ajunși în Germania de Sud, mama mea, o femeie tânără și foarte atrăgătoare, a fost smulsă de soldații maericani din vagonul de vite unde ne ascundeam și târâtă în mica căsuâă a șefului de gardă...

   În ciuda lipsei de hrană, creșteam tot mai mult. Lipsa mâncării era de fapt mai puțin groaznică decât lipsa iubirii. Tata a părăsit-o pe mama după puțin timp. Nici azi nu știu cum e să ai un  tată. Starea de nestatornicie cauzată de război nu îl mulțumea și pe lângă asta credea că merită să mănânce ceva mai bun decât cojile de cartofi. Poate că până la urmă a fost mai bine pentru mine să nu am deloc tată decât unul ca el. Mama mea pe de altă parte era stăpânită într-atât de, puteri, încât nu putea dărui iubire. Într-o astfel de situație nu mai aveam pământ sub picioare și curând am devenit un străin în casa mea.

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 149
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni