Suntem grăbiți să apărăm credința de prigoniri, de ideologii străine, de învățături rătăcitoare. Și bine facem. E un semn de sănătate duhovnicească să nu stăm nepăsători când adevărul este batjocorit, când Scriptura este răstălmăcită, când Hristos este prezentat altfel decât este El. Dar prea puțin vorbim despre o formă de atac mult mai periculoasă, pentru că este mult mai subtilă și, adesea, vine deghizată în râvnă: atacul din interior. Atacul venit din partea celor ce mărturisesc credința, dar o trădează prin felul în care o poartă. Este firesc să ne temem de cei care luptă împotriva credinței.

Dar poate ar trebui să ne temem mai mult de aceia care o compromit, în timp ce se consideră apărătorii ei. De predicatorii care predică fără frică, dar și fără curăție. De creștinii care apără doctrina, dar uită de caracter. De zelul care sfâșie, în loc să vindece. De adevărul rostit cu mânie și folosit ca bâtă. Nu ne lipsesc cuvintele… Nu, nu! Ne lipsește viața din Dumnezeu, ne lipsește dragostea. Și Evanghelia nu se apără cu slogane, ci cu mărturie vie. Nu dușmanii Evangheliei îi provoacă cele mai mari prejudicii, ci credincioșii care o afișează ca pe o insignă, dar nu o lasă să le pătrundă în inimă.

Când credința devine prilej de ceartă, de afirmare personală, de atacuri între frați – ea nu mai luminează, ci devine motiv de scandal. Oamenii din afară nu pricep finețea teologică. Nu urmăresc cât de bine construim noi argumentul verbal. Ei văd altceva: caracterul, tonul, atitudinea. Și când acestea sunt lipsite de noblețea Duhului, întreaga noastră apărare devine un zid fisurat.

Cea mai mare ofensă adusă adevărului este să-l rostești, în timp ce viața ta îl neagă. Și noi riscăm să devenim apărătorii unei credințe golite de Duh. Sau purtători de adevăr care au uitat adevărul iubirii. Nu vom reabilita imaginea credinței prin campanii sau strategii, ci prin pocăință. Nu prin explicații, ci prin schimbare. Credința nu are nevoie de spectacol, ci de profunzime.

Nu de discursuri strălucite, ci de vieți întregi, frânte prin pocăință, și apoi, înnoite prin Duhul Sfânt. Să ne întoarcem privirea spre noi. Să avem curajul să recunoaștem: nu lumea a făcut Evanghelia mai greu de primit, ci noi, când am purtat-o fără umilință.

Credința nu e în primul rând ceva ce trebuie apărat. Este ceva ce trebuie întâi trăit, cinstit, păstrat curat. Atâta timp cât o vom trata ca pe o doctrină de apărat, dar nu ca pe o viață de urmat, vom continua să-i aducem daune, chiar în timp ce o predicăm. Sunt demne de lăudat eforturile de a proteja credința de influențe străine. Dar mai de preț decât toate este să învățăm să o apărăm de noi înșine. O mărturie bună e cea mai convingătoare formă de apărare a credinței.