Luca 9.18-22 Într-o zi, pe când Se ruga Isus singur deoparte, având cu El pe ucenicii Lui, le-a pus întrebarea următoare: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” Ei I-au răspuns: „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii zic că eşti Ilie; alţii zic că a înviat un proroc dintre cei din vechime.” „Dar voi?”, i-a întrebat El, „cine ziceţi că sunt?” „Hristosul lui Dumnezeu!”, I-a răspuns Petru. Isus le-a poruncit cu tărie să nu spună nimănui lucrul acesta. Apoi a adăugat că Fiul omului trebuie să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât şi a treia zi să învieze.

Rugăciunea lui Isus singur deoparte, dar avându-i pe ucenici cu El, s-a transformat într-un exerciţiu spiritual de descoperire a identităţii Sale mesianice. Deşi ca Dumnezeu Isus cunoştea, fără-ndoială, părerile oamenilor despre El Însuşi, discuţia aprinsă de tip interviu pe care a susţinut-o cu ai Săi avea menirea să le deschidă ochii cu privire la moartea de pe cruce şi învierea din morţi. Aceasta trebuia să fie temelia credinţei lor în Isus: nu în minuni sau semne, nu în sistemul Său de învăţături morale superior Legii lui Moise sau în noutatea poruncilor pe care le-a dat ucenicilor, ci doar în jertfa de pe cruce, în moartea şi învierea Sa. Folosindu-Şi măiestria de Învăţător desăvârşit coborât din ceruri Domnul Isus le-a cerut ucenicilor să judece cu mintea lor ceea ce spuneau oamenii despre El, dar în acelaşi timp să-şi deschidă şi inima pentru revelaţia Tatălui, nu a cărnii şi sângelui: „Tu eşti Hristosul lui Dumnezeu!” Harul divin ni L-a descoperit şi nouă pe Isus şi de atunci Duhul Sfânt ne oferă zilnic „preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus” (Filip. 3.8).