Ps. 51.1-4 Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După mulţimea îndurărilor Tale, şterge-mi fărădelegile! Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţeşte-mă de păcatul meu! Îmi cunosc bine fărădelegile şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta.

Psalmul 51 este unul din psalmii căinţei lui David în care vedem şi auzim vocea disperată a celui ce păcătuise implorând iertarea lui Dumnezeu. Păcatul este argumentul diavolului de a ne târî în iad, după principiul „morţii caprei vecinului”: dacă a murit capra mea să moară şi capra vecinului. Dacă diavolul ajunge în iad el vrea să-i tragă după el pe toţi oamenii care păcătuiesc. Lui David i se spusese din partea Domnului, prin prorocul Natan, că Dumnezeu îl iartă, dar asta nu înainte de a se pocăi şi de a-şi cere iertare cum face în această rugăciune. Argumentele cererii de iertare şi în acest caz sunt bunătatea şi îndurările Domnului. Noi de multe ori când ne pocăim venim cu explicaţii şi justificări de felul acesta: n-am ştiut, am fost induşi în eroare de alţii sau ne ascundem după alte persoane, ca Adam după pomii din grădina Edenului. Să observăm sinceritatea pocăinţei totale a lui David în care cere nu acoperirea, ci spălarea păcatelor sale, deşi era în Vechiul Testament. El este conştient că păcatul său reprezintă o transgresiune a Legii lui Dumnezeu şi un afront la adresa Numelui şi Cuvântului Său. David este de acord cu hotărârea şi judecata lui Dumnezeu asupra sa din pricina păcatului. Iertarea păcatului nu înseamnă neapărat scutirea de consecinţele lui dureroase şi astfel regele David dovedeşte o gândire matură în această privinţă. Dumnezeu să ne ajute să fim drepţi şi exigenţi nu numai cu păcatele altora, ci mai ales şi în primul rând cu propriile noastre păcate şi să venim cu ele la izvorul curăţitor al sângelui Mielului lui Dumnezeu.