„…nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu” (Romani 8:39)

     La primul Crăciun, Dumnezeu a făcut ceva ieșit din comun. Max Lucado spune în felul următor: „Coborând de pe tron, El a dezbrăcat haina de lumină și s-a îmbrăcat în piele: piele de om pigmentată. Lumina universului a pătruns într-un pântec întunecos și umed. El, Cel în fața căruia se închinau îngerii, s-a adăpostit în placenta unei fecioare, a fost adus pe lume într-o noapte rece și a fost așezat să doarmă pe paiele dintr-un grajd de vite. Maria nu a știut dacă să-i dea lapte sau să-i aducă laudă, așa că i le-a dat pe amândouă – întrucât El era, pe cât putea ea să înțeleagă, flămând și sfânt. Iosif nu a știut cum să-L numească fiu sau tată. Dar până la urmă L-a numit Isus, pentru că așa i-a spus îngerul și pentru că nu avea nici cea mai mică idee cum să-L numească pe un Dumnezeu pe care Îl putea legăna în brațele sale.” Lucado continuă: „Nu crezi că stăteau cu capetele plecate, întrebându-se în mintea lor: „Oare ce faci, Dumnezeule?” sau mai bine spus „Dumnezeule, ce cauți în lume?” „Ce m-ar putea opri să te iubesc?” răspunde Dumnezeu. „Te întrebi cât va ține dragostea Mea? Găsești răspunsul pe o cruce veche, de pe un deal stâncos. Pe Mine mă vezi acolo, Făcătorul Tău, Dumnezeul tău… atât de mult te iubesc.” Pavel întreabă: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” (v. 35). După care dă răspuns la propria sa întrebare „nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu” (v. 38-39). Despre asta vorbește Crăciunul!