Tu, cunoști

Doamne, Tu care cunoști adâncul inimii mele înainte ca gândul să prindă glas, rămâi aproape de pașii mei. Fără Tine, mâna mea ar fi grea și cuvântul s-ar risipi precum praful în vânt. Dar când îți lași harul peste mine, slovele se aprind și devin punți către inimi obosite, către ochi care nu mai văd limpede și urechi care abia mai deslușesc șoapta adevărului.

Tu iei ceea ce este mic și neînsemnat și îl crești în tăcere. Dintr-o sămânță cât un grăunte de muștar ridici un copac puternic, iar rădăcina lui străpunge piatra necredinței. Acolo unde omul vede doar început firav, Tu vezi umbră și adăpost pentru multe suflete.

Dacă ai vorbi prin foșnetul frunzelor sau prin vântul ce trece nevăzut peste lume, cel ce are inima deschisă ar înțelege. Căci glasul Tău nu răsună doar în tunet, ci și în liniștea care vindecă.

Când norii grei se strâng peste gândurile mele și cerul pare închis, o singură privire a Ta îi risipește. Lumina Ta nu alungă doar întunericul din văzduh, ci și pe cel dinlăuntrul meu.

Rămâi, Doamne, suflarea din cuvintele mele și tăria din slăbiciunea mea. Fă din tot ce sunt un loc în care Tu să vorbești, iar omul să audă.