Versuri în șoaptă

Aș vrea să fiu auzit fără să ridic vocea, doar cu tremurul inimii mele care se deschide ca o rană ce nu mai poate fi ascunsă. Îmi las lacrimile să plece de la mine ca niște corăbii ușoare, purtate de ape și de vânt, în direcții pe care nici eu nu le mai pot controla. Poate că ele vor ajunge departe, acolo unde dorurile se întâlnesc fără să se cunoască, acolo unde cineva le va simți, fără explicații, fără cuvinte, doar ca pe o atingere pe care nu știe de unde o are.

În fiecare picătură e scris un mesaj, iar acest mesaj nu poate fi citit decât în tăcere. Un mesaj profetic de dor, născut din absențe și din lucruri care nu se văd, dar trăiesc încă. Eu sunt singurul care cunoaște alfabetul ascuns al acestor lacrimi, singurul care știe ce ardere poartă în ele, ce chemare neșoptită și ce nume nerostit.

Și totuși le las să plece, pentru că poate, undeva, acolo unde nu se vede nimic, cineva va înțelege totul.