Mulți azi trăiesc credința din împingere, pocăința a devenit o obligație. Nu mai este o durere a inimii, ci o cerință. Omul se pocăiește pentru că „așa trebuie”, nu pentru că îl doare păcatul. Spune cuvinte, dar inima rămâne neschimbată.

Pentru mulți, pocăința este un moment trecut: „m-am pocăit cândva”. De atunci, viața merge mai departe aproape la fel. Păcatul este acceptat, scuzat, repetat. Nu mai există luptă, nu mai există rușine, nu mai există frică de Dumnezeu. Pocăința a fost bifată și pusă la raft.

Când păcatul nu mai doare, omul este deja rătăcit. Nu pentru că nu știe ce este bine, ci pentru că s-a obișnuit cu răul. Conștiința este liniștită cu rugăciuni făcute din datorie și cu reguli respectate pe jumătate. Omul crede că este bine pentru că face „ce se cere”.

Această pocăință forțată nu schimbă nimic. Omul rămâne la fel în vorbire, în gândire, în fapte. Iubește lumea, iubește comoditatea, iubește păcatul, dar nu vrea să renunțe la numele de creștin. Vrea cerul, dar nu vrea crucea.

Mulți se apără spunând că Dumnezeu este bun și iertător. Și este adevărat. Dar bunătatea lui Dumnezeu nu este o scuză pentru nepăsare, ci o chemare la schimbare. Când omul folosește harul ca pretext să rămână în păcat, harul devine batjocorit.

Cel mai grav este că această pocăință fără viață este predată mai departe. Cei mai tineri văd o credință seacă și o copiază. Văd rugăciuni fără foc și le învață. Văd lipsă de luptă și o consideră normală. Așa se naște o generație de creștini obosiți, reci și goi.

Pocăința adevărată nu se face pentru oameni și nu se face ca să fie împlinită o regulă. Ea se face înaintea lui Dumnezeu, cu lacrimi, cu durere și cu dorința sinceră de schimbare. Unde este pocăință adevărată, viața nu mai poate rămâne la fel.

Fără pocăință vie nu există credință vie. Fără zdrobire nu există transformare. Iar fără transformare, tot ce rămâne este o religie goală.
Diana G. U.