1. Mi-aplec din nou urechea să înţeleg Cuvântul,
Să ascult ce spune polaia şi-apoi ce spune vântul,
Şi dezlegându-mi mintea de gândurile rele,
Să înţeleg mesajul covorului de stele.

R1: Din nopţile de vară cu miez de viaţă nouă,
Cu dimineţi frumoase parcă scăldate-n rouă,
Când vântul care sulfă din ce în ce mai rece
Îmi spune parcă-n taină căci vara iarăşi trece.

2. Prin vâjâitul parcă din ce în ce mai tare
Îmi aminteşte vântul căci vine gerul mare
Ce stinge picătură de viaţă din natură
Şi va schimba pământul cu-ntreaga lui făptură.

R2: Însă între arşiţa din zilele de vară
Şi iarna-n care totul parcă-i sortit să moară,
Există o toamnă lungă atât de minunată,
Ca o speranţă-n lume de Dumnezeu lăsată.

3. Toamna vei culege doar rodul muncii tale
Cu plâns de bucurie sau lacrimi mari de jale,
Căci toamna-i foarte dreaptă, ea este rea sau bună,
Ştiind că omul toamna ce-a semănat adună.

R3: Cei mulţi, cuprinşi de groază, privesc bolta pustie
Căci s-au trezit la lucru-ntr-o vreme prea târzie.
Ai ochii plini de lacrimi şi inima amară
Privind la vremi pierdute din zilele de vară.

4. Mi-aplec din nou urechea să înţeleg Cuvântul,
Să ascult ce spune ploaia şi-apoi ce spune vântul.
Şi dezlegându-mi mintea de gândurile rele,
Să înţeleg mesajul covorului de stele.

R4: /:Ţi-ai pus vreodată-n taină mareața întrebare,
În toamna sufletească ce aduni tu în hambare?
Căci universul are o lege neschimbată-
Ce semeni vei culege în toamna ce te-aşteaptă. :/