1. Când ard în ochi amare lacrimi
şi braţele spre cer se-ntind,
/: când dorul crește, crește, creşte,
de nu mai pot să mi-l cuprind, :/
când plânge-n inimă-aşteptarea, de cânt,
și strig şi plâng şi gem,
cum cerbul vrea izvorul apei,
Isuse, însetat, Te chem.

2. Ah, când sunt alţii să m-audă,
Îţi spun: ISUSE DUMNEZEU,
/: dar când suntem numai noi singuri,
suspin şi strig: IUBITUL MEU! :/
Când lunga luptei buciumare
prea mult amar ne-a dat să bem,
cum cheamă arşița răcoare,
Iubitule, cu dor Te chem.

3. Când toţi sunt fericiţi în juru-mi,
cântând cu suflet mulţumit,
/: de ce eu oare tot cu lacrimi
îmi satur sufletul zdrobit? :/
O, din adânca-mi sfâşiere
se-nalţă strigătul suprem,
cum vrea străjerul dimineaţa,
Iubitul meu, cu dor Te chem!

4. Mi-e dor, aşa de dor, Isuse,
de locul cel făgăduit,
/: căci numai Tu cunoști puterea
cu care-am plâns şi-am suferit. :/
Azi nu mai e iubire-n lume,
ci ură, patimă, blestem...
Isus iubit, ca niciodată,
aşa Te chem, aşa Te chem!

I: Cântările Domnului, volumul 1, cântarea 362
Text: Traian Dorz