MISIUNEA BISERICII
10. MISIUNEA BISERICII
Am mentionat deja de citeva ori despre porunca data de Domnul Isus ucenicilor Sai inainte de inaltarea Lui la cer cu privire la datoria lor de a merge pina la capatul pamintului pentru a vesti Evanghelia si pentru a face ucenici din toate neamurile, "botezindu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Duhului Sfint" si invatindu-i "sa pazeasca tot ce v-am poruncit" (Mat. 28:18-20).
Din textul Scripturii, se pare ca Biserica primara a ezitat sa plece din Ierusalim si sa se imbarce in aceasta extraordinara misiune. A trebuit ca Domnul sa le scuture mai intii cuibul caldut din preajma Templului si sa vina persecutia deslantuita de rivna nebuna a tinarului Saul din Tars pentru ca multimea de crestini sa se imprastie pretutindeni. Dupa martirajul lui |tefan, care a insemnat si amenintarea cu moarte pentru toti ceilalti crestini din Ierusalim, in numai citeva generatii, Biserica si a raspindit crestinismul in mod rapid, impinzind toata lumea. Ca o reactie impotriva raspindirii Bisericii, in Imperiul Roman s-au dezlantuit valurile de persecutie care s-au succedat de la Nero la Diocletian (intre anii 64 si 303 d.H.). Neputinta Imperiului de a zagazui crestinismul a dus la incercarea lui disperata de a-i subjuga energia si de a o canaliza spre propasirea imperiala. Constantin (306-337 d.H.) a dat mai intii un decret de toleranta fata de crestini (313 d.H.) si i-a asigurat apoi un statut preferential in Imperiu. Crestinismul nu a devenit insa religie de stat decit de abia prin edictul comun dat de Teodosiu cel Mare si de Gratianus in luna Februarie a anului 380 d.H.) Incet, incet, toata Europa a fost "crestinata". Cea din urma mare natiune care a trecut la crestinism a fost Rusia (anul 1.000 d.H.).
Increstinarea Europei nu a insemnat insa si triumful crestinismului. Trecerea la crestinism s-a facut adesea prin decrete de stat si masele de oameni s-au trezit in Biserica fara sa stie ceva despre importanta pocaintei de faptele moarte si despre oferta unei vietii noi prin Hristos. Nasterea din nou a fost inlocuita cu botezul; aplicat imediat dupa nastere. Biserica s-a formalizat intr-o institutie ierarhica facuta dupa chipul si asemanarea lumii din jur. Spiritualitatea simpla a trairii "in duh si in adevar" a fost inlocuita cu liturghiile solemne si mistice, patrunse de o multime de practici pagine, rebotezate "crestine" si reintroduse in practica popoarelor pe usa din dos. Misionarismul crestin a fost redus la zero. Europa se legana linistita in linistea inselatoare oferita de un crestinism ieftin, pagin si devenit o unealta docila a statului.
A trebuit sa vina secolul al saisprezecelea, cu suflul Reformei si cu noua miscare a Duhului Sfint in inimile celor care s-au rupt de Biserica oficiala a Romei pentru a reveni sub autoritatea unica a Bibliei. Nici reformatorii nu au avut insa o politica de responsabilitate individuala a constiintei in fata lui Dumnezeu. Prin "Landesherrliche
Kirchenregiment" Luther a propus doar un fel impartire a crestinatatii in Biserici teritoriale. Conform acestui plan, stapinitorul civil al acestor teritorii avea dreptul sa proclame religia pe care dorea sa o imbratiseze toti supusii sai. Cei care aveau obiectii de constiinta, erau obligati sa emigreze spre alte zone. Libertatea de constiinta era inca ceva de neconceput. Nu este de mirare ca in aceste conditii, evanghelismul era privit ca o conspiratie daunatoare si ilegala.
Cei dintii care au ales sa sfideze autoritatea lumeasca si au refuzat sa accepte autoritatea bisericilor teritoriale au fost Anabaptistii. Ei au fost primii care au spus ca populatia Europei, ca intreg, nu este nici pe departe "crestina". Tot ei au fost aceia care au negat dreptul oricarui demnitar omenesc de a stabili adevaruri de credinta si practica Bisericeasca. Nu este deci de mirare ca tot ei au fost si primii misionari ai Reformei (Litell, opera citata, pp. 94-112).
Exista documente scrise care atesta istoric activitatea misionara a Anabaptistilor. Intr-o cronica de Paste din anul 1525 se mentioneaza ca Biserica "fratilor elvetieni" din Gall, Elvetia avea deja un numar de 500 de membrii botezati ca adulti (re-botezati sau "ana-baptisti"). Numai in cantonul Zurich existau in 1529 peste 70 de astfel de Biserici locale. S-a estimat ca George Blaurock, lider anabaptist, a botezat mai bine de o mie de convertiti inainte de a fi ars pe rug ca eretic. Leonard Bouwens, colaboratorul lui Menno Simons, a pastrat evidenta celor pe care i-a botezat in cei 30 de ani de activitate a sa si lista aceasta cuprinde 10.378 de nume (Robert G. Tobert, A History of the Baptists - Philadelphia: The Judson Press, 1950), p.38). Zelul evanghelistic al anabaptistilor nu s-a manifestat doar prin marturia personala locala, desi aceasta i-a fost cea mai buna exprimare. Anabaptistii au inceput sa trimeata misionari si in alte zone. In 20 August, 1527, mai mult de saizeci de conducatori anabaptisti au tinut un asa numit "Sinod al Martirilor" in Augsburg, Germania. Acest sinod a hotarit trimiterea de misionari la Basel si Zurich, la Palatinate in Austria, la Franconia, la Salzburg in Austria si in Bavaria, in sudul Germaniei.
Activitatea misionara anabaptista i-a iritat peste masura de mult pe liderii oficiali ai Reformei. Faptul ca ei nu se subordonau institutiilor religioase si treceau fara autorizatii dintr-o zona teritoriala in alta, l-a facut pe Luther sa scrie in 1532 un pamflet plin de vitriol intitulat: "Despre predicatorii itinerari teposi si veninosi" (Von den Schleichern und Winkelpredigern). Lucrarea a dezlantuit o persecutie feroce impotriva anabaptistilor.
Biserica crestina moderna are nevoie sa se lase cuprinsa de acelasi spirit misionar care i-a caracterizat pe cei din Biserica primara si pe anabaptistii secolului saisprezece. Toti adevaratii crestini trebuie sa auda din nou cuvintele solemne ale Mintuitorului: "Cum M-a trimis pe Mine Tatal, asa va trimet si Eu pe voi!" (Ioan 20:21).
Apostolul Pavel declara:
Caci, daca este cineva in Hristos, este o faptura noua. Cele vechi s-au dus; iata ca toate lucrurile s-au facut noi. Si toate lucrurile acestea sint de la Dumnezeu, care ne-a impacat cu El prin Isus Hristos, si care ne-a incredintat slujba impacarii; ca adica, Dumnezeu era in Hristos, impacind lumea cu Sine, netinindu-le in socoteala pacatele lor, si ne-a incredintat noua propovaduirea acestei impacari. Noi dar, sintem trimisi imputerniciti ai lui Hristos; si, ca si cum Dumnezeu ar indemna prin noi, va rugam fierbinte, in Numele lui Hristos; Impacati-va cu Dumnezeu!" (2 Cor. 5:17-20).
Renasterea misionarismului este dependenta de doua conditii majore: Biserica trebuie sa-si dea seama cit de grozava este soarta celor ce nu s-au impacat cu Dumnezeu si se afla sub amenintarea pedepsei vesnice si credinciosii trebuie sa se umple cu iubire fata de oamenii din jur. Incepind de acasa, fiecare credincios trebuie sa devina un misionar. Fiecare membru al Bisericii lui Hristos este um ostas trimis pe front cu o misiune. Oamenii din popoarele lumii nu vor fi intorsi la Hristos daca lasam aceasta lucrare doar in seama misionarilor de cariera. Raspindirea Evangheliei pina la marginile pamintului are nevoie de fiecare credincios in parte si numai o trezire spirituala a Bisericii va putea produce asa ceva.
Tragedia Bisericii moderne este ca nivelul spiritual al membrilor ei este atit de "caldicel", incit nimeni nu se mai simte responsabil personal de inaintarea Evangheliei. Daca fiecare am fi o lumina in locul in care sintem si daca am contribui cu banul nostru la intretinerea lucrarii misionare, multimi de oameni din lume ar fi cistigati pentru Hristos. Daca fiecare Biserica ar da a zecea parte din venit pentru raspindirea Evangheliei, misionarii crestini ar putea inconjura iarasi lumea.
Am mentionat deja de citeva ori despre porunca data de Domnul Isus ucenicilor Sai inainte de inaltarea Lui la cer cu privire la datoria lor de a merge pina la capatul pamintului pentru a vesti Evanghelia si pentru a face ucenici din toate neamurile, "botezindu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Duhului Sfint" si invatindu-i "sa pazeasca tot ce v-am poruncit" (Mat. 28:18-20).
Din textul Scripturii, se pare ca Biserica primara a ezitat sa plece din Ierusalim si sa se imbarce in aceasta extraordinara misiune. A trebuit ca Domnul sa le scuture mai intii cuibul caldut din preajma Templului si sa vina persecutia deslantuita de rivna nebuna a tinarului Saul din Tars pentru ca multimea de crestini sa se imprastie pretutindeni. Dupa martirajul lui |tefan, care a insemnat si amenintarea cu moarte pentru toti ceilalti crestini din Ierusalim, in numai citeva generatii, Biserica si a raspindit crestinismul in mod rapid, impinzind toata lumea. Ca o reactie impotriva raspindirii Bisericii, in Imperiul Roman s-au dezlantuit valurile de persecutie care s-au succedat de la Nero la Diocletian (intre anii 64 si 303 d.H.). Neputinta Imperiului de a zagazui crestinismul a dus la incercarea lui disperata de a-i subjuga energia si de a o canaliza spre propasirea imperiala. Constantin (306-337 d.H.) a dat mai intii un decret de toleranta fata de crestini (313 d.H.) si i-a asigurat apoi un statut preferential in Imperiu. Crestinismul nu a devenit insa religie de stat decit de abia prin edictul comun dat de Teodosiu cel Mare si de Gratianus in luna Februarie a anului 380 d.H.) Incet, incet, toata Europa a fost "crestinata". Cea din urma mare natiune care a trecut la crestinism a fost Rusia (anul 1.000 d.H.).
Increstinarea Europei nu a insemnat insa si triumful crestinismului. Trecerea la crestinism s-a facut adesea prin decrete de stat si masele de oameni s-au trezit in Biserica fara sa stie ceva despre importanta pocaintei de faptele moarte si despre oferta unei vietii noi prin Hristos. Nasterea din nou a fost inlocuita cu botezul; aplicat imediat dupa nastere. Biserica s-a formalizat intr-o institutie ierarhica facuta dupa chipul si asemanarea lumii din jur. Spiritualitatea simpla a trairii "in duh si in adevar" a fost inlocuita cu liturghiile solemne si mistice, patrunse de o multime de practici pagine, rebotezate "crestine" si reintroduse in practica popoarelor pe usa din dos. Misionarismul crestin a fost redus la zero. Europa se legana linistita in linistea inselatoare oferita de un crestinism ieftin, pagin si devenit o unealta docila a statului.
A trebuit sa vina secolul al saisprezecelea, cu suflul Reformei si cu noua miscare a Duhului Sfint in inimile celor care s-au rupt de Biserica oficiala a Romei pentru a reveni sub autoritatea unica a Bibliei. Nici reformatorii nu au avut insa o politica de responsabilitate individuala a constiintei in fata lui Dumnezeu. Prin "Landesherrliche
Kirchenregiment" Luther a propus doar un fel impartire a crestinatatii in Biserici teritoriale. Conform acestui plan, stapinitorul civil al acestor teritorii avea dreptul sa proclame religia pe care dorea sa o imbratiseze toti supusii sai. Cei care aveau obiectii de constiinta, erau obligati sa emigreze spre alte zone. Libertatea de constiinta era inca ceva de neconceput. Nu este de mirare ca in aceste conditii, evanghelismul era privit ca o conspiratie daunatoare si ilegala.
Cei dintii care au ales sa sfideze autoritatea lumeasca si au refuzat sa accepte autoritatea bisericilor teritoriale au fost Anabaptistii. Ei au fost primii care au spus ca populatia Europei, ca intreg, nu este nici pe departe "crestina". Tot ei au fost aceia care au negat dreptul oricarui demnitar omenesc de a stabili adevaruri de credinta si practica Bisericeasca. Nu este deci de mirare ca tot ei au fost si primii misionari ai Reformei (Litell, opera citata, pp. 94-112).
Exista documente scrise care atesta istoric activitatea misionara a Anabaptistilor. Intr-o cronica de Paste din anul 1525 se mentioneaza ca Biserica "fratilor elvetieni" din Gall, Elvetia avea deja un numar de 500 de membrii botezati ca adulti (re-botezati sau "ana-baptisti"). Numai in cantonul Zurich existau in 1529 peste 70 de astfel de Biserici locale. S-a estimat ca George Blaurock, lider anabaptist, a botezat mai bine de o mie de convertiti inainte de a fi ars pe rug ca eretic. Leonard Bouwens, colaboratorul lui Menno Simons, a pastrat evidenta celor pe care i-a botezat in cei 30 de ani de activitate a sa si lista aceasta cuprinde 10.378 de nume (Robert G. Tobert, A History of the Baptists - Philadelphia: The Judson Press, 1950), p.38). Zelul evanghelistic al anabaptistilor nu s-a manifestat doar prin marturia personala locala, desi aceasta i-a fost cea mai buna exprimare. Anabaptistii au inceput sa trimeata misionari si in alte zone. In 20 August, 1527, mai mult de saizeci de conducatori anabaptisti au tinut un asa numit "Sinod al Martirilor" in Augsburg, Germania. Acest sinod a hotarit trimiterea de misionari la Basel si Zurich, la Palatinate in Austria, la Franconia, la Salzburg in Austria si in Bavaria, in sudul Germaniei.
Activitatea misionara anabaptista i-a iritat peste masura de mult pe liderii oficiali ai Reformei. Faptul ca ei nu se subordonau institutiilor religioase si treceau fara autorizatii dintr-o zona teritoriala in alta, l-a facut pe Luther sa scrie in 1532 un pamflet plin de vitriol intitulat: "Despre predicatorii itinerari teposi si veninosi" (Von den Schleichern und Winkelpredigern). Lucrarea a dezlantuit o persecutie feroce impotriva anabaptistilor.
Biserica crestina moderna are nevoie sa se lase cuprinsa de acelasi spirit misionar care i-a caracterizat pe cei din Biserica primara si pe anabaptistii secolului saisprezece. Toti adevaratii crestini trebuie sa auda din nou cuvintele solemne ale Mintuitorului: "Cum M-a trimis pe Mine Tatal, asa va trimet si Eu pe voi!" (Ioan 20:21).
Apostolul Pavel declara:
Caci, daca este cineva in Hristos, este o faptura noua. Cele vechi s-au dus; iata ca toate lucrurile s-au facut noi. Si toate lucrurile acestea sint de la Dumnezeu, care ne-a impacat cu El prin Isus Hristos, si care ne-a incredintat slujba impacarii; ca adica, Dumnezeu era in Hristos, impacind lumea cu Sine, netinindu-le in socoteala pacatele lor, si ne-a incredintat noua propovaduirea acestei impacari. Noi dar, sintem trimisi imputerniciti ai lui Hristos; si, ca si cum Dumnezeu ar indemna prin noi, va rugam fierbinte, in Numele lui Hristos; Impacati-va cu Dumnezeu!" (2 Cor. 5:17-20).
Renasterea misionarismului este dependenta de doua conditii majore: Biserica trebuie sa-si dea seama cit de grozava este soarta celor ce nu s-au impacat cu Dumnezeu si se afla sub amenintarea pedepsei vesnice si credinciosii trebuie sa se umple cu iubire fata de oamenii din jur. Incepind de acasa, fiecare credincios trebuie sa devina un misionar. Fiecare membru al Bisericii lui Hristos este um ostas trimis pe front cu o misiune. Oamenii din popoarele lumii nu vor fi intorsi la Hristos daca lasam aceasta lucrare doar in seama misionarilor de cariera. Raspindirea Evangheliei pina la marginile pamintului are nevoie de fiecare credincios in parte si numai o trezire spirituala a Bisericii va putea produce asa ceva.
Tragedia Bisericii moderne este ca nivelul spiritual al membrilor ei este atit de "caldicel", incit nimeni nu se mai simte responsabil personal de inaintarea Evangheliei. Daca fiecare am fi o lumina in locul in care sintem si daca am contribui cu banul nostru la intretinerea lucrarii misionare, multimi de oameni din lume ar fi cistigati pentru Hristos. Daca fiecare Biserica ar da a zecea parte din venit pentru raspindirea Evangheliei, misionarii crestini ar putea inconjura iarasi lumea.
Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
- Vizualizări: 3617
- Export PDF: 5
Opțiuni
Ioan 20:15 „Femeie”, i-a zis Isus, „de ce plângi? Pe cine cauţi?” Ea a crezut că este grădinarul şi I-a zis: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau.”