Demascatori sau mascatori?
Autor: Iosif Țon  |  Album: fara album  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de domnulnopcea in 03/10/2007
    12345678910 0/10 X
Au apărut mai mulţi care şi-au făcut o slujbă din a expune relele din cultele noastre. Unii dintre ei au dat buzna şi pe forum-ul nostru şi continuă să ne asalteze, cu toate că mai mulţi i-au rugat să nu ne mai răpească timpul, deoarece nu suntem interesaţi în ceea ce ne spun ei şi să nu ne mai otrăvească cu urâţeniile pe care le expun ei.

Pe vremea comunismului, ştabii de partid şi securitatea încurajau oamenii de rând „să-i demaşte" pe duşmanii de clasă, ceea ce însemna să denunţe, să pârască pe vecini, pe colegi, şi chiar pe membrii propriei familii. Mulţi oameni au avut de suferit, unii chiar trimitere în lagăr de muncă sau în închisoare, pentru simplul motiv că securitatea a primit un denunţ despre ei. Desigur, securitatea şi partidul comunist lăudau pe aceia care demascau pe „duşmanul" din mijlocul nostru. Acţiunea aceasta respingătoare a fost ridicată la rangul de virtute!

Să fie acţiunile care apar între noi o extindere a acestui obicei sinistru din vremurile nopţii comuniste?

Să căutăm rădăcinile acestui fenomen în ceea ce ne spune Sfânta Scriptură. Cred că punctul de pornire trebuie să ne fie în textul acesta:

„Balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.

Şi am auzit un glas în cer care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Cristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos" (Apocalipsa 12:9-10).

Diavolul este numit „pârâşul fraţilor noştri" şi ni se spune că zi şi noapte „îi pâra" înaintea lui Dumnezeu.

În opoziţie cu el stă Domnul Isus, care mijloceşte pentru noi, adică pledează pentru iertarea şi mântuirea noastră.

Unul aruncă vina pe noi. Celălalt ia vina asupra Lui şi moare El în locul nostru.

Unul întotdeauna vede o defecţiune, chiar şi în cazul neprihănitului Iov. Celălalt, chiar şi celor care Îi bat cuie în mâini şi picioare le găseşte o scuză şi cere iertare pentru ei: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac" (Luca 23:34).

Când iudeii Îl declarau vinovat pe Isus, chiar fără să-L fi ascultat şi judecat, Nicodim le atrage atenţia:

„Legea noastră condamnă ea pe un om înainte ca să-l asculte şi să ştie ce face?" (Ioan 7: 51). De aici s-a extras principiul juridic care stă la baza gândirii din lumea liberă care spune că un om trebuie să fie considerat nevinovat până când un complet de judecată l-a găsit vinovat.

Când auzi ceva despre cineva şi nici nu mai stai să verifici întâi dacă zvonul acela este adevărat sau nu, ci îl transmiţi mai departe, tu nu numai că vorbeşti de rău, ci automat îl declari vinovat de fapta aceea, şi astfel încalci principiul acesta al legii lui Dumnezeu!

Şi chiar dacă te-ai asigurat că este adevărat ce ai auzit despre omul acela, tu încă nu ai dreptul să-l declari vinovat. Numai un for de judecată (tribunal, Biserică, etc.) are chemarea să pronunţe un verdict de vinovăţie!

Până când nu a avut loc o asemenea judecată, tu trebuie să te limitezi a avea rezerve cu privire la acea persoană, dar tu nu ai voie să spui că persoana este vinovată!

Acţiunea de a răspândi veşti rele despre alţii şi de a-i încărca astfel de ocara lumii, este de o gravitate extraordinară: o asemenea faptă te exclude din împărăţia lui Dumnezeu. Lucrul acesta ni-l spune Cuvântul lui Dumnezeu prin David. El se întreabă cine va locui cu Dumnezeu în veşnicie, şi apoi ne răspunde:

„Cel ce umblă în dreptate, cel ce face voia lui Dumnezeu şi spune adevărul din inimă".

Apoi el adaugă această importantă precizare:

„Acela nu cleveteşte cu limba lui,

nu face rău semenului său,

şi nu aruncă ocara asupra aproapelui său" (Psalmul 15:1-3).

A cleveti, înseamnă a răspândi veşti rele despre cineva. Prin aceasta umpli persoana aceea de ocară şi astfel îi faci rău. Acţiunea aceasta te exclude din „cortul lui Dumnezeu", care în final este descris în Apocalipsa 20:1-8.

De ce-i aşa?

Fiindcă Dumnezeu a poruncit clar cum să nu ne comportăm unii cu alţii:

„Să nu umbli cu bârfeli în poporul tău. Să nu te ridici împotriva vieţii aproapelui tău. Să nu te ridici împotriva vieţii aproapelui tău. Eu sunt Domnul. Să nu urăşti pe aproapele tău în inima ta" (Levitic 19: 16-17).



Unde stă răul esenţial al vorbirii cuiva de rău? De ce consideră Dumnezeu că este un păcat atât de mare? Răspunsul se vede în valoarea deosebit de mare pe care o pune Dumnezeu pe numele bun al unui om:

„Un nume bun este mai de preţ decât o bogăţie mare" (Proverbe 22:1).

Lucrul acesta îl percepem cel mai bine când ne uităm la istoria lui Neemia. Duşmanii lui au început a răspândi despre el tot felul de zvonuri false, cum că el pregăteşte o revoltă împotriva împăratului. Apoi l-au îndemnat să se ascundă de duşmani în sanctuar, lucru care îi era totalmente interzis.

Neemia a înţeles ce urmăreau duşmanii lui. Iată ce ne spune el:

„...nădăjduiau că am să mă tem şi că am să urmez sfaturile lui şi să fac un păcat. Ei s-ar fi folosit de această atingere a bunului meu nume, ca să mă umple de ocară" (Neemia 6: 13).

În predica de pe munte, Domnul Isus ne spune că cine îi spune cuiva „prostule", sau „nebunule" face o crimă, şi de aceea va primi pedeapsa pe care o primeşte un criminal (Matei 5:21-24).

De ce este fapta aceasta atât de gravă? Fiindcă atunci când îi spui cuiva cuvinte jignitoare îi afectezi demnitatea lui de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu (cf. Iacov 3:9).

Iacov, în capitolul 3 al epistolei sale, ne spune că limba „este plină de otravă de moarte" şi că dacă ne angajăm în ceartă datorită invidiei, „înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească" (3: 15).

Lucrul acesta îl sugerează şi cuvântul românesc „defăimare". Orice om are o „faimă", o valoare pe care i-o dă Dumnezeu prin creaţie şi apoi prin răscumpărare (este atât de preţios în ochii lui Dumnezeu, încât Dumnezeu a dat ce a avut mai bun pentru el). Orice vorbire de rău este o de-făimare, adică o dezbrăcare a acelei persoane de valoarea ei, de numele ei bun.

Prin urmare, orice ocară aruncată asupra cuiva îi strică numele bun, îi afectează demnitatea umană, îi răpeşte onoarea de care Dumnezeu vrea ca el să se bucure. Orice acţiune de acest fel vine de la Diavolul!

Iată de ce Dumnezeu ne avertizează că dacă încă nu a căzut pedeapsa lui Dumnezeu peste noi datorită unor asemenea acţiuni, ea va veni până la urmă cu siguranţă:

„Stai şi vorbeşti împotriva fratelui tău, cleveteşti pe fiul mamei tale. Iată ce ai făcut. Şi Eu am tăcut. Ţi-ai închipuit că eu sunt cu tine, dar te voi mustra şi-ţi voi pune totul sub ochi!" (Psalmul 50:21-22).



Să ne uităm acum la ceea ce ni se spune despre dragoste în 1 Corinteni 13. Mai întâi, să observaţi că discuţia se poartă în contextul învăţăturii despre Duhul Sfânt. Chiar dacă ai avea oricâte daruri şi chiar şi pe cele mai spectaculare, dacă viaţa ta nu evidenţiază trăsăturile dragostei, enumerate în 13:4-7, nu eşti nimic şi darurile pe care crezi că le ai nu te ajută la nimic.

Un lucru la care vă atrag atenţia prin acest text este că dragostea „nu se bucură de nelegiuire." Demascatorii noştii se bucură când află ceva nelegiuiri care se petrec între noi (că, din păcate, se mai întâmplă) şi transpare din anunţurile lor cu câtă bucurie le trâmbiţează. În contrast cu această atitudine, Pavel scrie că dragostea „acopere totul".

În loc să scormonească falimentele fraţilor şi să le trâmbiţeze cu delectare, dragostea le acopere, deoarece dragostea este îndelung răbdătoare şi plină de bunătate şi crede totul şi speră în recuperarea celor căzuţi la ora actuală în păcate!

Galatenilor, Pavel le scrie că „în Cristos" ceea ce contează este „credinţa care lucrează prin dragoste" şi ne îndeamnă: „slujiţi-vă unii altora în dragoste", avertizându-ne apoi că „dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de alţii" (Galateni 5: 6, 13, 15).

Ce tragic e să vedem între noi unii care pornesc să nimicească pe alţii, stricându-le numele bun, pătându-le onoarea, răpindu-le credibilitatea!



Să revenim la ceea ce se întâmpla sub comunism. Prin anii 1948-1950 au fost arestate grupuri de oameni cărora li s-au făcut procese răsunătoare. Oamenii aceia au fost „demascaţi" ca unelte ale capitalismului, agenţi ai imperialismului, duşmani ai poporului. Oameni din popor erau îndemnaţi să scrie împotriva lor şi în ziare apăreau declaraţii ale „oamenilor muncii" care chemau la nimicirea lor.

Unii au fost condamnaţi la moarte şi au fost executaţi. Alţii au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă sau la ani lungi de temniţă grea.

Apoi, după zece, cincisprezece ani, mulţi dintre ei „au fost reabilitaţi." Adică, s-a recunoscut că au fost acuzaţi pe nedrept şi li s-a ridicat condamnarea. Unii au fost reabilitaţi post mortem. Dar cine mai putea repara suferinţele cumplite prin care au trecut aceşti oameni nevinovaţi?

Acum vine ceea ce vreau să scot eu în evidenţă. Când ei au fost arestaţi şi puşi sub acuzare, s-a spus că au fost „demascaţi". Dar minciuna a început tocmai cu cuvântul acesta, căci lor nu li s-a luat de pe faţă o mască, aşa cum sugerează termenul. Lor li s-a pus pe faţă şi pe nume o mască oribilă şi astfel au fost prezentaţi ca monştri. Adevărata lor demascare a fost atunci când s-a anunţat că acuzaţiile cu care au fost condamnaţi au fost false!



În secolele trecute şi în diferite ţări şi sub diferite culturi, începând încă de sub imperiul roman, creştinii care erau arestaţi şi torturaţi pentru credinţa creştină, erau apoi înfăţişaţi publicului cu nişte acuzaţii înspăimântătoare. Uneori erau duşi la locul de execuţie chiar îmbrăcaţi ca nişte demoni. Martirii erau astfel „mascaţi", ca publicul să nu cunoască puritatea lor minunată, ci să îi vadă ca pe nişte monştri care nu merită să trăiască. Astfel, martirilor le era răpit tocmai lucrul cel mai drag: curăţia vieţii, numele bun şi demnitatea de copii de Dumnezeu.



Să mai adăugăm la toate acestea faptul că în limba greacă cuvântul pentru clevetitor este „diabolos", acelaşi cuvânt care se foloseşte şi pentru Diavolul. Deci, este un fapt extrem de semnificativ că în greceşte cuvântul „diabolos" îl denumea atât pe diavolul şi pe clevetitor, pe vorbitorul de rău! Cuvântul venea de la dia-balo, care însemna a arunca în două părţi, a vorbi cu două înţelesuri, a împroşca şi într-o parte şi în alta. Vorbirea lui Dumnezeu şi a fiilor Lui este „dreaptă", adică într-o singură direcţie, pe o singură linie.

Vorbirea diavolului şi a vorbitorului de rău, a acuzatorului, ponegreşte pe cel despre care se vorbeşte. Dar această vorbire are şi rolul de a otrăvi pe cei ce ascultă. Datorită acestei vorbiri, dau lăstari de amărăciune şi mulţi sunt întinaţi de ea (Evrei 12: 15). Înseamnă că noi, cei ce citim texte care pretind că expun faptele rele ale unor credincioşi, suntem cuprinşi de amărăciune, de întristare, de durere. Şi suntem murdăriţi cu noroiul care se aruncă asupra lor, chiar dacă ce se spune despre ei nu este adevărat, şi mai ales fiindcă nu este adevărat, deoarece astfel li se pune pe nume şi pe faţă o mască demonică, ce nu le aparţine.



Să mergem însă la rădăcina problemei. Noi am anunţat un program de lucru. Noi am definit că ceea ce urmărim este:

sfinţenia caracterului şi a comportamentului, desăvârşirea în dragoste şi asemănarea cu Cristos, care se realizează prin trăire în unire cu Cristos şi sub călăuzirea Duhului Sfânt.

Acesta este programul pe care Diavolul vrea cu orice preţ să-l oprească sau să-l compromită, să-l deverseze, să-l otrăvească, sau măcar să-i diminueze puterea de impact.

Pentru aceasta, strategia principală este să-i atace pe iniţiatorii şi pe promotorii programului. Se încearcă să li se pună pe faţă o mască de trădători, de corupţi financiar, de mari păcătoşi, etc. Acţiunea este prezentată ca una de „demascare" („Vă spunem noi cine este Iosif Ţon!"), când de fapt ea este una de „mascare", în sensul că ni se pune pe faţă o mască oribilă. În acest proces suntem de-făimaţi, adică ni se răpeşte numele bun.

Cu ce scop toate acestea? Ca oamenii să nu mai citească cărţile noastre, ca oamenii să nu mai asculte predicile noastre, ca oamenii să nu mai vină la cursurile noastre şi astfel programul de sfinţire, de desăvârşire, de formare de caractere cristice să fie stopat!



Noi nu spunem că cei ce fac aceste „demascări" urmăresc cu bună ştiinţă să realizeze această stopare a lucrării lui Dumnezeu. Poate că ei nu-şi dau seama că aceasta realizează prin acţiunile lor. Să le acordăm beneficiul de „a nu şti ce fac," pe care li l-a acordat Domnul Isus soldaţilor romani care îl răstigneau şi celor ce-şi băteau joc de El când era pe cruce. Şi să facem tot ca Domnul Isus: Să ne rugăm pentru iertarea lor.

Care este soluţia noastră la toate acestea?

În primul rând, este refuzul de a răspunde în acelaşi fel şi cu acelaşi conţinut. În al doilea rând, perseverenţa noastră în dragoste. Aceşti oameni au fost ei înşişi agresaţi de alţii şi răspund din durerea care le-a fost produsă lor, crezând că astfel se vindecă ei. Poate, şi pentru aceasta ne rugăm noi, dragostea noastră le va arăta că există şi o altă cale decât agresivitatea: calea iertării din toată inima şi calea iubirii celor ce ne-au făcut rău. Calea de a birui răul prin bunătate.



În România de astăzi există enorm de multă răutate. România nu mai are nevoie să vărsăm şi noi răutate. România are nevoie de bunătate. Oamenii plini de Domnul Isus şi de Duhul Sfânt sunt, prin definiţie, oameni plini de bunătate. Veniţi să renunţăm la orice manifestare de răutate, căci aceasta este lucrarea celui rău. Vă chem să ne umplem de Domnul Isus şi de Duhul Sfânt, cu gândul clar în noi că umplându-ne de Ei ne umplem de bunătate, de amabilitate, de blândeţe, de dragoste care acopere totul, speră totul, iartă totul, crede totul. Optimismul acesta al dragostei, care este roada Duhului Sfânt în noi, înseamnă că noi credem în transformarea caracterelor. Inclusiv ale celor care acum ne vorbesc de rău. Şi nu numai pe noi, ci şi pe alţii.



Un ultim gând. De-a lungul anilor, noi „pocăiţii" am fost vorbiţi de rău, am fost prezentaţi publicului ca nişte oameni care se adună seara prin case şi fac orgii neînchipuite. Imaginea care ni s-a creat a fost tocmai ca să îi sperie pe oameni şi să nu mai vină la adunările noastre. Acum, dacă cineva din afara cercurilor noastre va intra la masa rotunda şi va citi postările din ultima vreme, ce imagine îşi va face despre cultele noastre şi despre noi?

De ce trebuie să ne înfăţişăm lumii cu o asemenea imagine? Cui foloseşte?



Preocuparea noastră a tuturor ar trebui să fie să oferim României bogăţiile spirituale pe care ni le-a dat Dumnezeu din Cuvântul lui prin Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt. Să renunţăm să le mai atacăm unii pe alţii şi să ne concentrăm să dăm altora bogăţiile lui Dumnezeu. Aceste bogăţii spirituale ne vor crea imaginea de care avem nevoie în România.
Ieremia 8:15 \"Aşteptam pacea, şi nu vine nimic mai bun; o vreme de vindecare, şi iată groaza!\" Nu aceasta este realitatea si in Romania? Si asa cred ca va ramine, atita timp cit \"crestinii\" se vor trezi din somn doar ca sa arunce cu pietre. Peste vreo 20 de ani - cind va fi prea tirziu sa-si repare greseala - vor vedea cum lumea intreaga va arunca cu pietre in \"crestinii\" romani ce-au avut impertinenta de a-l denigra pe pastorul Iosif Ton. Dar nu sunteti singurii ce s-au trezit prea tirziu. Si Iuda a patit la fel.
Adăugat în 05/02/2008
oamenii care-l vorbesc de rau si nu-l iarta pe Ton Iosif de ce se roaga Tatal nostru?
Adăugat în 05/02/2008
Intotdeauna l-am admirat pe Iosif Ton, inca din anii optzeci ai secolului trecut; i-am cumparat si cateva carti, intr-o vreme. Insa, odata cu trecerea anilor, testul cel mai bun care confirma sau infirma un lucru, admiratia mea a inceput sa paleasca. De ce? Din aceleasi motive ancestrale din cauza carora, e greu si astazi si va fi greu mereu ca oamenii sa traiasca in pace si in incredere reciproca. Motivul se numeste : BANUL! ..."Se incearca sa li se puna pe fata o masca de tradatori, de corupti financiar"...! Ori, ... Cu ce scop toate acestea? Ca oamenii sa nu mai citeasca cartile noastre, ...!
Un detaliu graitor in privinta aceasta, l-am vazut cu ceva ani in urma, la biserica penticostala Philadelphia din Chicago. In urma predicii sale, care pe alocuri ,a fost impregnata cu reclame consistente, pentru cartile sale, a invitat audienta ca la urmatorul serviciu, seara, sa vina cu dolareii in buzunar. Lucrul acesta poate ca nu m-ar fi deranjat atat de mult, daca invitatia n-ar fi fost insotita de lovirea propriului buzunar,cu mana, in timp ce pronunta cuvantul dolarei.Mi-am dat seama,inca odata,ca, forta careia nu-i rezista nimeni,si care misca intraga lume ramane invincibilul BAN! Amintesc in treacat invitatia Domnului Isus Hristos ca ceea ce am primit gratis, gratis sa dam, indiferent cat investim. Mai mult apostolul Pavel muncea cu propriile maini, atat pentru nevoile sale cat si pentru ale altora in dorinta de-a avea cui sa impartaseasca vestea buna a Evangheliei. Din pacate se implineste sub ochii nostrii 2Tim.3-1,2,3...Fiecare cauta o viata cat mai comoda si aproape de fiecare data o construieste pe credulitatea celor multi.
Adăugat în 03/02/2012 de strajerul06
Statistici
  • Vizualizări: 3626
  • Export PDF: 4
  • Comentarii: 3
Opțiuni