Paradoxuri în credință și în rugăciune!

                                           Iacov 4:1-3

           „De unde vin luptele și certurile între voi? Nu vin oare din poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre?

          Voi poftiți, și nu aveți; ucideți, pizmuiți, și nu izbutiți să căpătați; vă certați, și vă luptați; și nu aveți, pentru că nu cereți.

            Sau cereți și nu căpătați, pentru că cereți rău, cu gând să risipiți în plăcerile voastre.”

            Oricare om ar trebui, din când în când, să se oprească, să-și adune gândurile și să se întrebe: La ce bun să încerc să pun toate lucrurile în ordine dacă îi neglijez tocmai pe oamenii alături de care ar trebui să mă bucur de viață? Această întrebare ne poate ajuta pe fiecare dintre noi să ne reașezăm prioritățile și să înțelegem că succesul nu se măsoară doar în sarcini îndeplinite, ci și în iubirea pe care am știut să o oferim celor din jurul nostru.

            Fiecare zi pe care o primim de la Dumnezeu este o nouă ocazie de a îndrepta ceva, de a spune un cuvânt bun celui de lângă noi, de a ne apropia unii de alții și de a face fapte care să aducă puțină lumină în viața altui om întristat. Chiar dacă nu toate zilele vor fi ușoare și nu vom avea întotdeauna motive mari de bucurie, însă chiar și într-o zi cu nori putem găsi ceva la oameni pentru care să le fim recunoscători. Simplul fapt că avem timp să iubim, să iertăm și să facem binele, este un dar de la Dumnezeu peste care nu ar trebui să trecem cu ușurință.

            Șansa de a face bine celui de lângă noi este un dar de la Dumnezeu. Nu trebuie să ai averi pentru a putea oferi ceva valoros fratelui tău. Uneori, poți ajuta printr-un gest simplu de dragoste, printr-un cuvânt de încurajare, printr-o mână întinsă la momentul potrivit sau prin alegerea de a nu răni atunci când ai avea ocazia.

            Binele pe care îl faci nu trebuie să fie mare pentru a conta; este suficient să fie făcut din inimă și să ajungă acolo unde este nevoie de el. De fapt, temelia vieții de credință este dragostea. În Evanghelia după Ioan 15:12 Domnul Isus spune: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții, cum v-am iubit Eu.”

            Instinctul de supraviețuire ne îndeamnă să ne protejăm ego-ul și viața cu orice preț; însă credința propune opusul: dăruirea de sine, sacrificiul și renunțarea la egoism, fiindcă acestea sunt singurele căi prin care sufletul trăiește cu adevărat în concordanță cu voia lui Dumnezeu.

            Păstrarea păcii în relațiile cu frații și primirea răspunsurilor la rugăciuni nu depind de schimbarea celor din jurul nostru, ci de curățirea propriilor inimi de orice pornire a firii și de împlinirea voii lui Dumnezeu.

            Unii oameni folosesc mijloace greșite de reglare a conflictelor, prin vorbiri de rău și clevetiri ca să obțină eventuale avantaje, însă lucrul acesta nu le aduce nici un beneficiu spiritual; ei rămân în continuare goi și neîmpliniți în omul dinlăuntru.

            Faptul că „nu aveți, pentru că nu cereți”, arată că omul firesc încearcă să-și rezolve singur poftele și dorințele prin manipulare, conflict și forță, în loc să le aducă pe toate înaintea lui Dumnezeu printr-o atitudine de smerenie și pocăință.

            Unii merg la Biserică, se închină, aprind lumânări, se roagă, cerând binecuvântarea lui Dumnezeu, dar când este vorba de ascultare și împlinirea voii Lui, de o schimbare în viață, despre acestea nu vor să audă.

            Cerem de multe ori pace și bucurie, dar suntem nepăsători față de cei de lângă noi, ținem supărare multă vreme și îi urâm pe cei ce ne fac răul.

            Vrem ca în casele, în familiile noastre, să fie armonie, pace, și cerem de la Domnul să intervină, dar vorbim răstit unul cu altul, și suntem nemulțumiți fiecare de celălalt.

            Cerem de la Domnul să schimbe situațiile și împrejurările din viața noastră, dar nu Îl lăsăm să se atingă de inima noastră.

            Cerem ca Domnul să ne binecuvânteze, dar noi îi vorbim de rău pe cei de lângă noi și îi bârfim, fără să cunoaștem adevărul despre ei.

            Ne dorim mult ajutorul lui Dumnezeu, dar nu vrem cu nici un chip să lăsăm ceva de la noi și să ne pocăim. Credința nu este numai despre ceea ce dorim să primim de la Dumnezeu, ci este și despre ceea ce facem noi ca să-I fim plăcuți Lui.

        Nimeni nu trebuie să se înșele: nu putem trăi într-o stare de nepăsare față de mântuire, și să credem că o rugăciune rostită în grabă ține loc de pocăință.

          A ne duce până la capăt mântuirea noastră cu frică și cutremur este partea pe care fiecare credincios trebuie să-o împlinească în umblarea pe calea credinței.

            Lucrarea pe care Domnul o cere omului este trăirea, practicarea unui stil de viață care reflectă noul statut de salvat, mântuit prin jertfă, exteriorizând totodată harul primit în dar. Pentru toate acestea, Dumnezeu din cer dă fiecărui credincios și voința și înfăptuirea, și nimeni nu este înafara dragostei lui Dumnezeu.

            În concluzie, este absolut necesar să ne întoarcem cu toată inima la Dumnezeu, să ne pocăim de toate păcate și de toată răutatea, să ne cerem sincer iertare și să trăim cu cumpătare, evlavie și sfințenie.

          Trebuie să avem dorința sinceră de a ne schimba viața după standardele lui Dumnezeu și să trăim în ascultare de El în totul totului tot.

       Este foarte adevărat că Domnul Dumnezeu ne primește cu toate neputințele, slăbiciunile, deznădejdile noastre, dar nu ne cheamă să rămânem robiți de toate acestea. El vrea o schimbare radicală a întregii noastre ființe.