Când cel ce ți-e drag pleacă în veșnicie!

                                           Iacov 4:13-15

           „Ascultați, acum, voi care ziceți: „Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie, și vom câștiga! “

            Și nu știți ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viața voastră? Nu sunteți decât un abur, care se arată puțintel, și apoi piere.

          Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceți: „Dacă va vrea Domnul, vom trăi și vom face cutare sau cutare lucru. “

         De multe ori ne reproșăm faptul că nu am realizat ceea ce ne-am propus, că nu am făcut destule lucruri, că suntem prea obosiți, sau că nu am ajuns în locul pe care ni l-am propus.

          Nu trebuie să uităm însă că în fiecare zi din viața noastră avem de trecut examene. Nu întotdeauna avem realizări; avem și eșecuri, facem multe greșeli. Lucrul acesta nu trebuie să ne descurajeze, ci așa cum ne învață fratele Domnului Isus, Iacov, să chemăm pe Domnul în ajutor și, dacă El va vrea, vom trece biruitori prin toate examenele vieții. „Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceți: „Dacă va vrea Domnul, vom trăi și vom face cutare sau cutare lucru. “

         Acest pasaj din Scriptură nu condamnă planificarea unor acțiuni sau lucrări pe care cineva vrea să le facă, ci condamnă faptul că ignoră voia și ajutorul lui Dumnezeu.

          Toate planurile pe care le face omul credincios sunt binecuvântate de către Domnul Dumnezeu atunci când Îi sunt subordonate Lui.

           Ciudat este faptul că mulți credincioși se comportă ca niște stăpâni peste viețile lor, chiar și peste frații lor, pentru care a murit Cristos, fără să ia seama că Dumnezeu din cer veghează și are întotdeauna ultimul cuvânt pentru fiecare.

           „…Nu sunteți decât un abur, care se arată puțintel, și apoi piere.” Cuvintele acestea trebuie să ne trezească la realitate.

          Cuvintele acestea: „Dacă va vrea Domnul”, nu reprezintă doar o formalitate, ci o recunoaștere sinceră a dependenței totale față de voia Creatorului.

            Pentru aceasta avem nevoie să ne oprim și să stăm de vorbă cu Dumnezeu în liniște, avem nevoie de disciplină duhovnicească, avem mare nevoie să învățăm că suntem oameni limitați și trecători, de aceea suntem dependenți de Dumnezeu.

            Dacă am renunța la multe dorințe pe care nu ni le putem permite, sau nu le putem realiza, lăsându-L cu adevărat pe Dumnezeu la cârma vieții noastre, am avea pace deplină în ciuda tuturor eșecurilor și în ciuda tuturor pierderilor pe care le avem în viață.

            Textul de bază arată cât de fragili suntem în viața aceasta, în care niciunul nu avem garanția zilei de mâine; de aici decurge necesitatea de a ne încrede în suveranitatea lui Dumnezeu și de asemenea, de a aduce înaintea Lui toate planurile noastre de viitor.

            Întrebarea care ne aduce cu picioarele pe pământ este aceasta din versetul 14: „…Căci ce este viața voastră? Viața omului este scurtă, este trecătoare ca un abur care se ridică și apoi curând piere; și este imprevizibilă.

            Cine poate să cunoască ce ne aduce ziua de mâine? Știm cu toții că oamenii se nasc, devin adulți, îmbătrânesc, apoi mor; însă atunci când cei dragi, care au fost lipiți de inima noastră, pleacă în veșnicie, ne cuprinde durerea, întristarea… Să nu uităm însă că Dumnezeu este Stăpân peste cei vii și cei morți, de aceea, cât timp stăm lângă El, nu va îngădui să suferim peste puteri.

            Tema aceasta pe care am ales-o cu titlul: „Când cel drag pleacă în veșnicie”, este de fapt o meditație despre iubire, despre durerea despărțirii, dar, nu în ultimul rând, și despre speranță. Nădejdea celui credincios nu stă în „veșnica pomenire”, ci în reîntâlnirea cu cei dragi, care mor în Cristos, și petrecerea veșniciei împreună.

            Este adevărat că, atunci când cineva drag pleacă în veșnicie, nu poți să treci cu ușurință peste această despărțire brutală, dar poți să refuzi să accepți că moartea are ultimul cuvânt, pentru că finalul pământesc se transformă într-un nou început spiritual. Lucrul acesta este dovedit în Scripturi, dar și în revelații personale. Iar faptul că cel drag pleacă, înseamnă că el începe o nouă călătorie, de data aceasta nu în plan pământesc, ci în plan spiritual.

            Mângâierea celor ce rămân în urmă stă în faptul că cel care a plecat la Domnul, de fapt, a intrat într-o dimensiune a păcii absolute, o „patrie cerească”, unde nu mai există dureri, întristări sau suspin.

            1 Tesaloniceni 4:16-18 „Căci însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și întâi vor învia cei morți în Cristos. Apoi, noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul.

Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte.”

        În fața mormântului lui Lazăr, zice Scriptura în Ioan 11:33 că: „Domnul Isus, Mântuitorul „S-a înfiorat în duhul Lui și S-a tulburat, când a văzut-o pe Maria și pe alții plângând moartea lui Lazăr.”

            Domnul Isus n-avea niciun motiv să plângă pentru moartea lui Lazăr, fiindcă că știa foarte bine că îl va învia, așa cum îi spusese Martei: „Fratele tău va învia”. Când Marta și-a exprimat credința învierii „în ziua de apoi”, Domnul Isus i-a răspuns: „Eu sunt învierea și viața”.

            Însă când a văzut atâta jale și durere în sufletul celor două surori pentru moartea fratelui lor, Domnul Isus a fost străpuns în inimă și spune versetul 35 că „El Însuși a plâns”.

            Astăzi Domnul Isus este în cer, la dreapta Tatălui, însă niciodată nu-i lasă pe ai Săi în grea întristare și singuri. El îi mângâie pe cei întristați și le dă putere să treacă peste momentele grele din viață.

            Așadar, prieten drag, când cineva drag pleacă în veșnicie, trebuie să te apropii mai mult de Dumnezeu, să te încrezi mai mult în El, care cunoaște foarte bine slăbiciunile tale și îți dă putere să rămâi tare în credință.