Ca un pom sădit lângă ape!

                                             Psalmul 1:1-4

       „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se oprește pe calea celor păcătoși, și nu se așează pe scaunul celor batjocoritori!

            Ci își găsește plăcerea în Legea Domnului, și zi și noapte cugetă la Legea Lui!

           El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care își dă rodul la vremea lui, și ale cărui frunze nu se veștejesc: tot ce începe, duce la bun sfârșit.

           Nu tot așa este cu cei răi: ci ei sunt ca pleava, pe care o spulberă vântul.”

        Oamenii sunt atât de diferiți: unora le place să trăiască în haos, în gălăgie, în dezordine, altora în plăceri firești, pământești; alții nu sunt interesați de altceva decât să trăiască de pe o zi pe alta și se simt bine cu starea lor. Însă Dumnezeu nu Se bucură de manifestările păcătoase ale oamenilor creați de El, ci vrea ca omul să stea aproape de El, să fie fericit și viața să și-o trăiască în liniște și odihnă.

            În Cartea Isaia 30:15 Dumnezeu vorbește celor ce nu caută Fața Sa și se complac în tot felul de plăceri lumești: „Căci așa vorbește Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: „În liniște și odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate și încredere va fi tăria voastră. “ Dar n-ați voit!

          Domnul Dumnezeu lasă deschise două căi: calea pe care este chemat să meargă omul ascultător și neprihănit, călcând pe urmele Domnului Isus, Mântuitorul și calea largă pe care merg „cu alai” cei nelegiuiți, călcând pe urmele celui rău, spre „hăul” iadului.

           Cei ce aleg pe calea îngustă trebuie să evite trei trepte ale păcatului, așa cum sunt scrise în versetul 1 al acestui Psalm: „…nu se duc la sfatul celor răi, nu se opresc pe calea celor păcătoși, și nu se așează pe scaunul celor batjocoritori!”

            Faptul că Domnul Dumnezeu numește: „Ferice de omul... ”, nu înseamnă că el este fericit prin ceea ce este el sau prin ceea ce face: bunătate, dărnicie, dragoste (desigur, sunt fapte foarte importante în economia lui Dumnezeu), ci omul este numit fericit prin ceea ce refuză să facă: „El nu ascultă de sfatul celor răi, nu se oprește pe calea celor păcătoși și nu se așează pe scaunul celor batjocoritori.”

 Hrana spirituală a omului credincios este Cuvântul lui Dumnezeu, la care cugetă „zi şi noapte”.

       Matei 4:3-4 „Ispititorul s-a apropiat de El și I-a zis: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca pietrele acestea să se facă pâini.” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Este scris: „Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”

            A medita în permanență la Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă a trăi în comuniune vie cu divinitatea. Iar omul care ascultă de Dumnezeu și face voia Sa este asemănat cu „un pom sădit lângă un izvor de apă”. Nu este un pom crescut la întâmplare, ci unul sădit și este udat constant de Izvorul curat care curge din tronul lui Dumnezeu, adică el a primit mântuirea prin jertfa Mielului lui Dumnezeu, de aceea aduce rod la timpul lui, iar frunzele nu i se veştejesc.

            El nu se teme de vremea neprielnică, de veștile rele, nu se teme de foamete, de lipsa apei, pentru că este sădit lângă un râu binecuvântat, care curge din Stâncă. El stă aproape de Dumnezeu care îl apără de arșiță și de nenorociri.

            Tot ceea ce face omul credincios, care stă lângă Domnul, are succes, și soarta lui este viața și vigoarea spirituală, pe când soarta celor răi este uscăciunea și lipsa hranei duhovnicești.

            Spre deosebire de pomul stabil și rodnic, cei răi sunt ca „pleava pe care o spulberă vântul”, fără greutate, fără rădăcină și fără valoare înaintea lui Dumnezeu.

           Chiar și credincioșii, dacă se opresc pe calea celor răi, sunt lipsiți de apa vie, de hrana curată, ei nu pot rodi nimic bun spre slava lui Dumnezeu și devin ușori în „cântarul” Domnului. „… ei sunt ca pleava, pe care o spulberă vântul.”

            Aici psalmistul avertizează asupra tovărăşiilor pe care omul le alege, pentru că ele pot avea efecte spirituale nimicitoare. A te opri pe calea celor răi nu înseamnă numai nefericire, ci mai mult, înseamnă moarte spirituală, despărțire de Dumnezeu. Nu poate „oaia” să meargă în mijlocul „lupilor” și să trăiască; „…ea nu se duce la sfatul celor răi…”

            Cu tristețe constat faptul că tot mai mulți „aleși” se urcă la amvoane și însușindu-și limbajul „lupilor”, dau „palme” peste obrazul Domnului Isus și mă întreb: Oare până când va suferi Mântuitorul asemenea manifestări și fapte?

            Dumnezeu urăște calea păcătoșilor și dorește ca poporul Său să rămână separat de ei, pentru a rămâne curați, neîntinați pe calea credinței. De aceea „oaia” trebuie să se depărteze de „calea celor păcătoși” și să stea lângă Păstorul ei ca să fie îngrijită, protejată, hrănită și adăpată la timp.

            Așa trebuie să fie un credincios care rămâne statornic în Legea Domnului; el ocolește calea celor fărădelege, nu se așează la bârfă cu ei: „…și nu se așează pe scaunul celor batjocoritori!”

            Omul neprihănit este ca cu un pom sădit lângă un izvor de apă și este numit de către Domnul Dumnezeu: „om fericit”. El nu suferă în timpul secetei, roadele sale sunt bogate, gustoase și cei ce le „gustă” sunt săturați și mulțumiți. Ei sunt atrași lângă Cel ce dă viața, lângă Domnul care mântuiește.

           Profetul Ieremia a scris un pasaj similar în capitolul. 17:7-8: „Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul și a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape, care-și întinde rădăcinile spre râu. El nu se teme de căldură, când vine, și frunzișul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme și nu încetează să aducă rod.”

            În vremea aceasta pe care o parcurgem, socotită ca fiind vremea din urmă, sunt tot mai multe glasuri care strigă: nenorocire, vin vremuri grele, vine foametea… însă omul care stă lipit de Domnul Isus, „Izvorul” curat și liniștitor, nu se teme. El rămâne statornic în credință!

           Dragostea celor mai mulți, care stau departe de „izvor”, se va răci, dar cel sădit lângă râu va rămâne mereu în dragostea lui Cristos. El nu-și pierde credința la necaz, nici nădejdea când e greu, ci rămâne mereu ancorat în Cuvântul lui Dumnezeu, adevăratul „râu” dătător de viață.

         Domnul îl hrănește pe cel neprihănit și îl fericește pentru alegerea de a umbla pe Calea mântuirii.