Cu Isus în furtună!

                                           Matei 8:23-27

            „Isus S-a suit într-o corabie, și ucenicii Lui au mers după El.

            Și deodată s-a stârnit pe mare o furtună atât de strașnică, încât corabia era acoperită de valuri. Și El dormea. Ucenicii s-au apropiat de El, și L-au deșteptat, strigând: „Doamne, scapă-ne, că pierim! “

            El le-a zis: „De ce vă este frică, puțin credincioșilor? “ Apoi S-a sculat, a certat vânturile și marea, și s-a făcut o liniște mare.

            Oamenii aceia se mirau, și ziceau: „Ce fel de om este acesta, de-L ascultă până și vânturile și marea? “

           Domnul Dumnezeu șade pe Tronul slavei în cerul cerurilor, El este Stăpân peste întreg universul, dar este aproape de omul creat de El ca să-l ocrotească și să-l mântuiască, pentru că îl iubește cu o iubire veșnică.

            Corabia învăluită și purtată de valuri pe mare este exemplul Bisericii care trece prin valurile ispitelor și ale încercărilor de tot felul; căci lumea de multe ori se „învolburează” cu înverșunare împotriva ei. Iar reacția ucenicilor reflectă slăbiciunea credinței omenești și lipsa încrederii în făgăduințele lui Dumnezeu, în timpul crizelor.

            În mijlocul furtunilor se vede cât de mult a învățat omul să se încreadă în Dumnezeul pe care  nu-L vede cu ochii de carne.

            Chiar dacă Domnul Isus, ca om, Se odihnea dormind la cârma corăbiei, nu înseamnă că El nu avea control asupra naturii întregi și asupra „furtunilor” din viața ucenicilor. El are putere să potolească vânturile, să liniștească Marea înfuriată, și are putere să alunge frica din inima omului.

            Faptul că Domnul Isus dormea în corabie, în mijlocul mării înfuriate, arată, dincolo de osteneala și de omenescul din El, pacea divină, deplină, care nu este tulburată de haosul lumii. Mai degrabă arată faptul că, liniștit și plin de dragoste, Domnul Isus, Mântuitorul așteaptă ca oamenii să vină la El, să-I ceară mântuire, eliberare din „mrejele” lumii păcătoase.

            Credința în El înseamnă pace în mijlocul necazurilor, știind că nici o încercare, oricât de înspăimântătoare ar fi, nu poate „scufunda” corabia celui ce se încrede în Domnul.

            Deși nu suntem în corabia din relatarea evanghelistului, pe Marea Galileei, viața noastră este o adevărată traversare prin lumea aceasta zbuciumată; adeseori ajungem în unele situații grozave, care ne încearcă credința și ne fac să credem că barca noastră se scufundă; groaza trăită de ucenici ne este destul de cunoscută și nouă, fiindcă nu de puține ori ne găsim în împrejurări dificile, pe neașteptate. Deseori încercăm cu forțe proprii să ne salvăm, să ținem „barca” vieții noastre pe linia de plutire; în zadar însă, pentru că fără ajutorul Domnului nu putem să facem nimic.

            Ucenicii au încercat să scoată apa, care era gata să le umple corabia, însă până când nu au strigat către Domnul, nu au putut face nimic, dimpotrivă viața lor era în mare pericol.

   „Ucenicii s-au apropiat de El, și L-au deșteptat, strigând: „Doamne, scapă-ne, că pierim! “

           Mântuitorul nu le-a ținut o predică de îmbărbătare, și nu le-a spus: „Stați liniștiți că Eu sunt cu voi”; dimpotrivă, i-a certat pentru credința lor puțină: „De ce vă este frică, puţin credincioşilor?” versetul 26, apoi S-a întors și a vorbit răspicat mării și vântului: „Taci! Fără gură! Vântul a stat și s-a făcut o liniște mare.” Marcu 4:39.

            Ucenicii erau oameni încercați; fiind pescari își petreceau cea mai mare parte a vieții pe mare. Însă lecția pe care o putem învăța din întâmplarea aceasta este că ori de câte ori lucrurile merg bine în viața noastră ne supraapreciem credința. Suntem foarte puternici și statornici în credință când toate lucrurile ne sunt prielnice. Dar când se iscă „furtuna” și „valurile” lovesc puternic în barca vieții, ne clătinăm atât de ușor și ne pierdem cu firea.

            Petru este un exemplu foarte clar în acest sens. Într-o împrejurare, el a făcut hotărât o declarație înaintea Domnului și Învățătorului său, spunând că este gata să meargă cu El până la moarte. Însă nu peste multe ore, pus în fața pericolului, s-a lepădat de trei ori de Domnul Isus Cristos. Prin urmare putem spune că aceasta este oglindirea credinței noastre: fermi în credință la bine și „moi” ca apa în încercare. Matei 26:35; 69-75.

            Evangheliile ne descoperă că Dumnezeu nu ne abandonează în greutățile ce apar în călătoria noastră spre veșnicie. De aceea trebuie să fim încrezători că întotdeauna, în clipele grele, Domnul Isus ne va salva, va potoli „vântul”, va liniști „marea” și că nimic nu ne poate despărți de dragostea Lui.

            Cu Domnul Isus în corabie nu trebuie să ne temem de nici o amenințare venită pe neașteptate în viața noastră. Fii încrezător că nici un val nu poate înghiți corabia în care se află Stăpânul cerului și al pământului. Rămâi și tu, prieten drag, în această corabie, care oprește din „port” în „port” doar pentru a se îmbarca și alți răscumpărați prin jertfa Domnului Isus care, prin credință, au pornit spre cer, destinația finală.

            Pavel a scris în Romani 8:38-39 „Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos, Domnul nostru.”

            Faptul că ucenicii au intrat în corabie împreună cu Domnul Isus și au călătorit pe o mare zbuciumată, arată faptul că a fi alături de El nu garantează o viață lipsită de încercări și furtuni sau necazuri, dar garantează siguranța în mijlocul lor. Domnul Isus este Garantul ajungerii la „malul” fericirii veșnice în cerul sfânt.