Veşnicia!

                                               Isaia 57:15

            „Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt. „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie; dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite, și să îmbărbătez inimile zdrobite.”

          Îmi aduc aminte de copilăria mea, când prin anii '60 mă uitam înainte spre sfârșitul secolului, spre anii 2000. Mi se păreau atât de departe încât nici nu îndrăzneam să mă gândesc ce vârstă voi avea atunci.

            Este foarte adevărat că în vremea copilăriei mele, zilele, lunile, anii treceau mai greu. Ziua ne ajungea să terminăm lucrul, iar noaptea ne ajungea pentru odihnă. Astăzi nici nu ne odihnim bine și nici nu ne terminăm treburile zilei pentru că timpul zboară cu viteză mare.

            Lucrul acesta nu este o părere, ci este o certitudine a vremurilor acestora din urmă pe care le trăim; după Cuvântul Domnului din Matei 24:22, Domnul scurtează zilele din urmă, din pricina celor aleși.

            „Și dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleși, zilele acelea vor fi scurtate.”

Privind astfel lucrurile nu se poate să nu spui cu toată inima: Ce mare Dumnezeu avem! El se uită spre pământ, peste fiii oamenilor, și zice: Nu vreau să sufere și copiii Mei prea mult. Am să scurtez timpul!

            Astăzi mă uit în urmă spre anii 2000 și spre anii copilăriei mele şi mă gândesc cât de repede au trecut, cât de repede s-au dus.

            Cât de departe au rămas în urmă. Parcă nici nu au fost... ! Constatăm că Scriptura are dreptate și de data aceasta, când spune că anii noștri sunt ca iarba care răsare, crește sub căldura soarelui, apoi înflorește și foarte curând se usucă și moare.

            Isaia 40:6-8 „Un glas zice: „Strigă!” Și eu am răspuns: „Ce să strig?” „Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp. Iarba se usucă, floarea cade când sufla vântul Domnului peste ea”. În adevăr, poporul este ca iarba: iarba se usucă, floarea cade, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac.”

            Dacă nu aş fi trecut prin atâtea lupte, nevoi, şi uneori prin bucurii, şi dacă astăzi nu m-aş uita în oglindă, aş zice că totul a fost un vis.

            Dar, de fapt, este o realitate pe care am trăit-o și, dacă regret ceva, este faptul că am pierdut patruzeci de ani umblând prin „pustia” acestei lumi fără de Dumnezeu.

          De altă parte mă gândesc că oamenii  măsoară timpul într-un fel sau altul. Spre exemplu, copilul, la grădiniţă, aşteaptă să treacă timpul ca părinţii, venind de la serviciu, să-l ia acasă, pentru că nicăieri nu este mai bine pentru un copil ca acasă, lângă părinți. Acolo se simte el în siguranță, în sânul familiei.

            Îmi aduc aminte că fiul meu, uneori rămânea singur în curtea grădiniţei şi ne aştepta să venim să-l luăm, pentru că uneori se întâmpla să întârziem. Şi ce mult se bucura când ne vedea!

            Şcolarul aşteaptă să treacă ora de curs, să intre în recreație. Dar și mai mult așteaptă să treacă anul ca să intre în clasa următoare.

            Muncitorul aşteaptă să treacă timpul de lucru.

            Bolnavul aşteaptă timpul vindecării.

            Străjerul aşteaptă cu nerăbdare să treacă noaptea.

            Îmi  amintesc de asemenea de vremea în care eram militar în termen și făceam de gardă noaptea. Abia așteptam să treacă timpul ca să fiu schimbat din gardă, să-mi pun și eu capul  pe pernă, să mă odihnesc.

            Omul măsoară timpul neîncetat, până în clipa în care îşi pune mâinile pe piept şi pleacă în veşnicie.

            Atunci, viața aceasta măsurabilă, rămâne undeva în urmă și nu mai poți să adaugi sau să mai iei nimic din ea.

            Viața pe care o trăim pe pământ este trecătoare, pe când veșnicia este cu totul altfel. Ea nu are sfârșit și nici nu poate fi măsurată. Ea nu are limite, este infinită. Tocmai de aceea ea nu poate fi cuprinsă într-o simplă predică.

         Este o certitudine că ceea ce ai adunat în viața de acum pentru veșnicie, aceea rămâne. Restul este fără valoare.

            În Exod capitolul 16 ne este relatată grija lui Dumnezeu pentru pâinea cea de toate zilele a poporului Său, care traversa pustia în călătoria spre Canaan. Începând cu versetul 16 Domnul poruncește ca fiecare să strângă pâinea pentru nevoile zilei și nimic mai mult. După ce poporul aduna mana, câte un omer de fiecare suflet, tot ce rămânea pe pământ se topea și dispărea odată cu roua.

            Dar, este foarte interesant că ceea ce aduna poporul la porunca Domnului rămânea nealterat până la ultima masă din zi, până la cină.

            De aici învățăm faptul că numai ceea ce aduni cu Domnul, numai aceea rămâne. Toate celelalte se duc și omul nu se alege cu nimic din ele. Mă uit uneori la știri și văd oameni care plâng pentru că toată agoniseala de-o viață, pentru care au trudit din greu, este luată de viitură, este arsă în incendii, sau nimicită de cutremure.

          Dar ceea ce ai adunat cu Domnul nu-ți poate lua nimeni și nimic. Nici dezastrele naturale, nici cele provocate de oameni, nici demoni și nici îngeri, pentru că toate sunt așezate cu multă grijă în „Hambarele cerului”.

            Când viața noastră de pe pământ se va sfârși, singurul lucru care va avea valoare, tot ceea ce va conta și ni se va număra va fi ceea ce am adunat cu Domnul și zilele pe care le-am umblat împreună cu El.

            Omul lui Dumnezeu, Moise, spune în Psalmul 90:12 „Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă.”

            Dar cine știe să-și numere zilele?

            Cine poate ști dacă ziua de mâine mai poate fi adăugată la numărul zilelor?

            Numai cine are o inimă înţeleaptă, acela cu adevărat își drămuiește puținul pe care îl are, dar totodată își drămuiește bine și zilele de trăit pe pământ, pe care i le-a dat Dumnezeu.

            Cineva spunea așa de frumos: „Folosește cu înțelepciune timpul pe care îl mai ai de trăit pe pământ, ca să poți petrece veșnicia cu Domnul”.

            Poți să-ți petreci timpul cu folos, sau poți să-l pierzi, ocupându-te cu nimicuri. Câți oameni nu-și irosesc timpul petrecându-l în afara voii lui Dumnezeu! Dar odată irosit, nu-l mai poți aduce înapoi și nu-l mai poți recupera; dacă îți petreci vremea în plăcerile tale, ocupându-te cu fleacuri, te asemeni cu ispravnicul care a crezut că nu merită să investească talantul pe care l-a primit și l-a îngropat, iar soarta ta va fi ca a lui. Adică ți se va lua și ceea ce ți se pare că ai și vei rămâne gol, descoperit și singur.

            Când vom fi mutați de pe pământul acesta trecător și vom ajunge în veșnicie, acolo nu vor mai fi ceasuri pe pereți care să ne indice ora, nu va mai fi noapte și nu va mai fi întuneric.

            Nu vom mai avea calendare care să ne arate ziua, luna, anul. Va fi doar veșnicia.

          Credincioşii aşteaptă cu nerăbdare să treacă timpul acesta măsurabil ca să intre în timpul nemăsurabil, în veşnicie. Tocmai de aceea nu ne întristăm când vedem cum ni se duc anii și cum trece de repede timpul, pentru că știm că întâlnirea cu Domnul Isus pe norii cerului este tot mai aproape cu fiecare clipă care trece.