Însoțiți de puterea Duhului Sfânt!

                                         Fapte 4:32-37

            „Mulțimea celor ce crezuseră era o inimă și un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obște.

            Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Și un mare har era peste toți.

            Căci nu era niciunul printre ei, care să ducă lipsă: toți cei ce aveau ogoare sau case, le vindeau, aduceau prețul lucrurilor vândute, și-l puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărțea fiecăruia după cum avea nevoie.

            Iosif, numit de apostoli și Barnaba, adică, în tălmăcire, fiul mângâierii, un Levit, de neam din Cipru,  a vândut un ogor, pe care-l avea, a adus banii, și i-a pus la picioarele apostolilor.”

            Într-un alt pasaj, Scriptura ne relatează un episod din viața Domnului Isus pe când era pe pământ și spune că a luat cu El pe trei dintre ucenici și a urcat pe un munte înalt.

            Acolo, Domnul Isus a fost încadrat la stânga și la dreapta de către Moise și Ilie, iar din cer a coborât slava Tatălui peste El, dându-I o strălucire ca a soarelui. Când a văzut Petru, unul dintre cei trei ucenici tabloul acesta, a zis: „Este bine să fim aici; am să fac trei colibe: una pentru Isus, una pentru Moise și una pentru Ilie.”

            Nu se mai gândea la el și la frații lui.

            Oare de  ce zice Luca: nu știa ce spune!

            Pentru că dacă Domnul Isus este înăuntru și tu ești afară, sau dacă tu ești înăuntru și Domnul afară, ai o mare problemă. De aceea, Cuvântul ne cheamă la unitate în jurul Domnului Isus. Domnul să ne ajute să fim mereu acolo unde este Domnul, sau acolo unde suntem noi să fie și Domnul Isus.

           Citind textul menționat din Fapte, observăm cât de mare este diferența dintre Biserica primară, de la început, și cea de astăzi, Biserica de la sfârșit. Măcar dacă poporul lui Dumnezeu ar ține cont de cuvintele înțeleptului care spune în Eclesiastul 7:8 că: „Mai bun este sfârșitul unui lucru decât începutul lui…” Atunci biserica de la sfârșit ar trebui să fie pe înălțimi, pentru că a crescut din toate punctele de vedere față de Biserica de la început.

            Dacă Luca, autorul Cărții Faptele Apostolilor, ar fi descris Biserica zilelor noastre, oare ce ar fi spus? Cum am fi citit textul de astăzi? „Mulţimea celor care crezuseră avea o inimă împietrită şi un suflet rece și mulți dintre ei erau lipsiți de dragoste frățească; fiecare se îngrijea de avuția lui și nimănui nu-i păsa de nevoile celor săraci…”

         Oare aceasta să fie radiografia Bisericii acum, spre sfârșitul existenței sale pe pământ?

         Duhul Sfânt ne-a schimbat viața, ne-a schimbat vorbirea, gândirea, ne-a schimbat stilul de îmbrăcăminte, de îngrijire a trupului și cea mai frumoasă lucrare pe care o face și astăzi: a pus dragoste între frați.

            Duhul Sfânt este liantul care face legătura dintre frați, în Biserică. Prima parte a versetului 32: „Mulțimea celor ce crezuseră era o inimă și un suflet.”

            Putem să citim aici că mulțimea aceasta nu era la voia întâmplării, „o grămadă de oameni”, ci era o unitate indestructibilă, dovadă că ea dăinuie, ca un organism viu, de două mii de ani, până în zilele noastre și până când Domnul Isus o va ridica la cer.

         Mulți au încercat pe toate căile să distrugă „monolitul” acesta, numit Biserica Domnului, dar nu au reușit pentru că în mijlocul ei este Duhul Sfânt.

Scriptura nu se adresează omului religios, nici lumii în mod special și Duhul Sfânt nu îi este dat unui om religios.

           Erau adunați în Ierusalim la Praznicul Cincizecimii toți evreii, de pretutindeni, (pentru că era lege scrisă de Dumnezeu Însuși), toți erau foarte religioși, dar Duhul Sfânt nu le-a fost dat nici unuia dintre ei, numai celor 120 de credincioși adunați la un loc în camera de sus, după cum este scris în Scriptură.

            Prin urmare, Duhul Sfânt este revărsat peste un credincios autentic spre călăuzire pe cale, spre mângâiere, și tot El acționează asupra minții, asupra gândirii și asupra inimii, astfel ca Domnul Isus Cristos să-Și găsească locul (locuința) și plăcerea în el.

            Duhul Sfânt ne este dat ca DAR spiritual și ne ajută să discernem, să alegem între bine și rău; de asemenea ne menține o pace interioară în momentele de încercare în mersul nostru și ne întărește credința prin inspirație divină și îndemnuri spre fapte bune, așa cum am citit în textul de bază.

            Versetul 32: „Mulțimea celor ce crezuseră era o inimă și un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obște.”

            Lucrul acesta l-au învățat primii creștini de la Domnul Isus Cristos; Domnul împreună cu ucenicii Săi aveau „o singură pungă”…

          Pentru a menține prezența sacră, divină, a Duhului în inimile noastre, este foarte important să ne concentrăm pe practicile Sfintelor Scripturi și pe exemplul de trăire al Domnului nostru Isus Cristos: anume, pe o viață de rugăciune sinceră și constantă, așa cum se practica în vremea apostolilor.

           Fapte 2:42: „Ei, credincioșii de la început, stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni.”

            Aceasta este îndeletnicirea plăcută înaintea lui Dumnezeu și, așa cum spune Psalmul 133:3b „Acolo dă Domnul binecuvântarea, viața pentru veșnicie.”

           Domnul dă binecuvântarea acolo unde frații sunt o inimă, un cuget și o simțire, iar Duhul sfânt, care este prezent, dă putere și o îndrăzneală care nu trebuie confundată cu tupeul, care vine dintr-o altă sursă…

            Scriptura ne arată că atunci când primii creștini au fost umpluți de Duhul Sfânt, lucrul acesta era foarte vizibil în manifestarea lor, prin îndrăzneala pe care o aveau să vestească Evanghelia, indiferent de pericolele în care se aflau.

           Știm desigur câtă ură stârnea Numele Domnului Isus Cristos în poporul evreu, și până în zilele noastre în mijlocul popoarelor. Poți să vorbești cu oricine din lume despre Dumnezeu, dar când ai pronunțat Numele Domnului Isus, schimbă vorba, sau își aduce aminte că se grăbește…

           Despre Petru, spre exemplu, Scriptura ne spune că era plin de Duhul Sfânt când a vorbit cu îndrăzneală în fața Soborului, unde L-a vestit pe Cristos înviat din morți.

            Despre Ștefan, primul martir al credinței, este relatat în capitolul 7 al cărții Faptele Apostolilor că era plin de Duhul Sfânt, care i-a dat putere și curaj să vestească Evanghelia chiar și atunci când a văzut că în jurul lui erau mulțimi de oameni cu pietrele în mână, gata să-l omoare.

          În textul citit este descrisă însoțirea Duhului Sfânt în vestirea mântuirii prin Isus, Mielul lui Dumnezeu. Versetul 33: „Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Și un mare har era peste toți.”

           De unde venea puterea care îi însoțea pe primii creștini? Răspunsul este chiar în cuvintele Domnului Isus, din Capitolul 1:8: „Ci voi veți primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în Ideea, în Samaria și până la marginile pământului.” Fără puterea și însoțirea Duhului Sfânt, orice încercare de evanghelizare rămâne fără rod…

            Nu întâmplător Domnul Isus le-a cerut expres ucenicilor să rămână în cetate până vor primi puterea de la Duhul sfânt. Oare aude cineva?

            Singurul care înmoaie bulgării împietriți ai inimii și care pregătește „ogorul” pentru „semănat” este Duhul Sfânt. Acestea sunt cuvintele Domnului Isus!

            Ioan 16:8: „Când va veni Duhul Sfânt, va merge împreună cu voi și va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata.”

        Așadar, Duhul Sfânt pregătește „terenul” fiecărei inimi ca să primească sămânța Cuvântului mântuirii și Îl face să încolțească în vederea rodirii.

           Textul ne arată că la început Biserica era în unitate desăvârșită: așa cum ne spune Luca în versetul 32, credincioșii erau: „o inimă și un suflet”.

            Această armonie în Biserică nu era o simplă înțelegere între frați sau hotărâre luată în comitet, ci era lucrarea Duhului Sfânt în inima fiecărui credincios.

            Acolo unde nu locuiește Duhul Sfânt, este prezent un alt duh, un focar de dezbinare.

         După ce primii creștini au primit învățătura despre suferințele, moartea și învierea Domnului Isus și după ce au înțeles ce înseamnă jertfă până la sacrificiu, s-au îndrăgostit de Domnul Isus Cristos (acesta este secretul creștinului; îndrăgostit ca mireasa de mirele ei) și s-au dat pe ei înșiși fraților în nevoi.

            Versetele 34-35: „Căci nu era niciunul printre ei, care să ducă lipsă: toți cei ce aveau ogoare sau case, le vindeau, aduceau prețul lucrurilor vândute,  și-l puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărțea fiecăruia după cum avea nevoie.”

            Astăzi, avem de ce să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru că, prin harul Său avem ce îmbrăca, avem ce încălța, ce mânca, nu ducem lipsă de nimic pentru trup; dar ne-a pregătit și o hrană duhovnicească, grasă și miezoasă, astfel ca să ne întărim în omul dinăuntru și, prin Duhul Sfânt, să avem îndrăzneală în credință.

           Domnul Dumnezeu să ne ajute să ne ducem mântuirea cu frică și cutremur până la capăt și, însoțiți de puterea Duhului Sfânt, să Îl mărturisim pe Isus Cristos ca Domn și Mântuitor. Iar lumea care ne va privi să vadă în noi pe Isus Cristos, Comoara neprețuită.