Lecție de credință, de la Daniel!

                                         Daniel 6:1-9

           „Dariu a găsit cu cale să pună peste împărăție o sută douăzeci de dregători, care trebuiau să fie răspândiți în toată împărăția;

            A pus în fruntea lor trei căpetenii, în numărul cărora era și Daniel. Dregătorii aceștia aveau să le dea socoteală, ca împăratul să nu sufere nici o pagubă.

            Daniel însă întrecea pe toate aceste căpetenii și pe dregători, pentru că în el era un duh înalt; și împăratul se gândea să-l pună peste toată împărăția.

           Atunci căpeteniile și dregătorii au căutat să afle ceva asupra lui Daniel, ca să-l pârască în ce privește treburile împărăției. Dar n-au putut să găsească nimic, niciun lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios, și nu se găsea nici o greșeală la el și niciun lucru rău.

         Atunci oamenii aceștia au zis: „Nu vom găsi niciun cuvânt de plângere împotriva acestui Daniel, afară numai dacă am găsi vreunul în legea Dumnezeului lui!”

            Apoi aceste căpetenii și dregătorii aceștia s-au dus cu mare zarvă la împărat, și i-au vorbit așa: „Să trăiești veșnic, împărate Dariu!

         Toate căpeteniile împărăției, îngrijitorii, dregătorii, sfetnicii, și cârmuitorii sunt de părere să se dea o poruncă împărătească, însoțită de o aspră oprire, care să spună că oricine va înălța în timp de treizeci de zile, rugăciuni către vrun dumnezeu sau către vrun om, afară de tine, împărate, va fi aruncat în groapa cu lei.

         Acum, împărate, întărește oprirea, și iscălește porunca aceasta, pentru ca să nu se poată schimba, după legea Mezilor și Perșilor, care, odată dată, rămâne neschimbată.”

            În urma celor de mai sus, împăratul Dariu a scris porunca și oprirea.”

            Nu trebuie să „scormonim” prea adânc în istorie și nu trebuie să cercetăm prea mult lucrurile ca să ne dăm seama de faptul că încă din vremurile străvechi, oamenii au încercat să smintească pe oricine de pe calea credinței, luptând ca să împiedice credincioșii să se închine înaintea Dumnezeului celui viu.

            De multe ori chiar cei care ar trebui să dea tonul rugăciunilor sunt împotrivitori.

        Așa a încercat sistemul comunist să reducă la tăcere Biserica Domnului, hărțuind, târând în închisori grele pe cei ce îndrăzneau să ignore poruncile lor sataniste.

         Când se adunau frații la rugăciune, în mare taină prin case noaptea, își acopereau geamurile cu pături ca să nu fie văzuți și auziți de către „ochii” și „urechile” securității comuniste.

            Iar la serviciile divine, întotdeauna participau „supraveghetorii”, care se dădeau drept credincioși.

            De fapt, atunci ca și astăzi, erau lupi îmbrăcați în piei de oaie, infiltrați în turma Domnului Isus Cristos.

            Erau vremuri grele, însă părtășia fraților și rugăciunea erau foarte mult prețuite, în timp ce astăzi, când este o vreme de har și de libertate cum nu a mai fost și nu va mai fi vreodată (până la venirea Domnului Isus Cristos), oamenii nu mai pun preț nici pe rugăciune, nici pe părtășia frățească. Nu este de mirare, pentru că toate aceste lucruri sunt prevestite de două mii de ani încoace.

            De cele mai multe ori oamenii care se întorc la Dumnezeu au impresia că vor scăpa de necazuri, de boli, de lipsuri, de nevoi și că toate dorințele le vor fi împlinite.

        Mulți își închipuie că dacă au primit pe Domnul ca Mântuitor personal au prins „peștișorul de aur”, care le împlinește dorințele în viață.

            Nici o dată însă Domnul Isus Cristos nu ne-a promis covoare de flori pe care vom păși, sau că vom zburda de fericire, și nici o viață fără dureri, pe pământul acesta plin de silnicie. Dar ne-a promis solemn că „Va fi cu noi în fiecare zi, până la sfârșitul veacului.”

            Oricine Îl are ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos trece mult mai ușor peste necazuri și dureri, pentru că întotdeauna el va fi mângâiat de „un duh înalt”, așa cum era Daniel în vremea veche, adică va fi mângâiat și izbăvit de Duhul Sfânt, Mângâietorul.

          Ce minunat este să știi că Îl ai pe Dumnezeul cel viu de partea ta, să vezi cu ochii inimii că Domnul este cu tine și la bine și la rău și în boală și în sănătate și în vremuri de prigonire dar și în vremuri de libertate.

            „Colegii”, tovarășii de slujbă și mai ales „prietenii” lui Daniel au încercat să-l oprească să se închine înaintea Dumnezeului părinților săi și au găsit cea mai josnică metodă de oprire a închinării.

         Au mers până acolo încât au înduplecat pe împăratul Dariu să scrie, după legea Mezilor și a Perșilor, „Decretul” prin care oricine se va închina altui dumnezeu va fi nimicit cu desăvârșire.

            Mi-am adus aminte că prin anii 90 în vremea în care mai lucram în uzină, unul din subalternii mei s-a dus la șeful de secție și m-a pârât că eu citesc Biblia în timpul serviciului.

            Întocmai ca și în cazul lui Daniel, nu a găsit alt motiv să mă pârască, decât în legea Dumnezeului meu.

            Am fost chemat la șef și într-un fel mai aspru, mi-a atras atenția și mi-a spus să nu mai citesc Biblia în timpul serviciului. Desigur că nu m-am simțit confortabil.

           Mă gândesc la Daniel și mă întreb cum s-a simțit el când a aflat că împăratul semnase „Decretul” prin care îi interzicea cu desăvârșire să se închine Dumnezeului său nu numai în timpul serviciului, dar și în timpul său liber!

            Toți oamenii aveau obligația să se închine doar împăratului Dariu, timp de treizeci de zile, și oricine ar fi îndrăznit în acest timp să se închine altui dumnezeu, urma să fie omorât. Așa suna oprirea semnată și parafată de împărat la cererea „prietenilor”.

            Nu știu cât de confortabil s-a simțit Daniel, însă fiind crescut în frica de Domnul, el ne dă o lecție de ascultare și de credincioșie neprefăcută.

       Mai degrabă ar fi acceptat să-și piardă viața decât să-și fi pierdut nădejdea în Dumnezeul părinților săi.

            Daniel își îndeplinea „obligațiile” față de împărat și față de împărăție cu foarte multă responsabilitate, „Era cel dintâi în toate și întrecea pe toate căpeteniile și chiar pe dregători”, dar nu neglija cu niciun chip „obligațiile” față de Dumnezeul părinților săi.

            La ceasul rugăciunii se retrăgea în intimitate cu Domnul său, în odăița sa, și acolo îngenunchea și se ruga cu ferestrele deschise spre Ierusalim, singurul loc unde Domnul Dumnezeu Își așezase Numele, pe pământul creat de El.

            În Psalmul 24:1 citim cuvintele acestea: „Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc.”

„Actul de proprietate” al lui Dumnezeu a fost semnat la Ierusalim, cetatea sfântă.

            În toate situațiile și lucrurile împărăției în care împăratul Dariu avea dreptul să poruncească și să ceară ascultare, Daniel era supus, ascultător, împlinitor, dar nici dregătorii, nici cârmuitorii, nici chiar împăratul nu-l putea clătina de pe calea credinței și nu-l putea face să dea înapoi din fața Împăratului împăraților.

            Daniel avea o puternică încredințare că Dumnezeul părinților lui îl va scăpa din orice necaz.

            Pare ciudat faptul că un om cu o funcție înaltă, respectat în împărăție, un om care urma fie înălțat și mai mult, nu punea preț pe nimic din lumea aceasta în afară de părtășia cu Dumnezeul cel viu.

            Aceasta este lecția de credință pe care trebuie să o învățăm de la Daniel.

           Să nu punem preț pe lucrurile pământești pe care le deținem prin harul lui Dumnezeu, chiar dacă ne sunt de mare folos, ci să ne ațintim privirile spre moștenirea care ne este pregătită și care ne așteaptă în cer.